De ceva vreme, prea a pus stăpânire pe mine groaza şi frica, în ceea ce priveşte comportamentul meu... Dumneavoastră ştiţi foarte bine (cel mai bine), Măicuţă, cum am fost eu la început, când m-am înscris la Seminar: un copil bolnav, dezorientat, neştiutor, dar care totuşi căuta Calea...
Dumnezeu s-a îndurat de mine, şi prin dumneavoastră am reuşit să învăţ foarte multe, poate mai multe decât aş fi crezut eu că aş putea afla şi învăţa vreodată. Sub ochii dumneavoastră am trecut, cu multe urcuşuri şi coborâşuri din clasa I în clasa a II-a, aici rămânând chiar "repetentă"... dar n-aţi încetat nici o clipă să mă susţineţi, aţi avut încredere în mine, şi acest fapt m-a ajutat nespus de mult.

Ştiţi, Măicuţă, v-am spus aproape tot ce se întâmpla în viaţa mea, ce credeam eu că e mai important, dar au rămas nespus de multe aspecte ne-spuse, dar care totuşi au contat în viaţa mea şi au avut şi acestea un efect şi un impact foarte dur asupra mea. N-am putut, şi mă tem că nici nu va voi putea spune tot, pentru că nici într-un roman nu ar încăpea, dar vreau să vă spun că acum le-am luat pe toate la rând, n-am lăsat nimic pe dinafară şi mi-am analizat viaţa, să văd UNDE GREŞESC?

Cu cât învăţam mai mult făcând Seminarul cu iertarea, cu atât făceam greşeli tot mai mari decât înainte, când eram total neştiutoare, dar mult mai cuminte decât după. Mă prea preocupa acest comportament "ciudat "al meu, şi simţind că îmi scapă ceva, am început să caut...

Doamna Lizeta m-a "obligat" (într-un fel) să îmi re-citesc una dintre teme şi citind-o, am încercat să cobor din nou în mine, pentru că am simţit tot timpul că "enigma" mea se ascunde acolo, în adâncul fiinţei mele.

Am intrat în mine, în acel labirint în care sunt pierdută de atâta vreme, fără să găsesc drumul ce duce la Lumină.

Mi-am propus să intru întâi singură, să aşez un pic dezordinea pe-acolo, şi numai după asta am chemat Duhul Sfânt şi pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să coboare cu mine, să nu mă mai pierd şi să-mi arate Lumina de care am atâta nevoie...

M-am hotărât să mai studiez puţin Sesiunea a şaptea. Deşi am crezut că am epuizat tot ce se putea de pe acolo, totuşi mi-a atras din nou atenţia o frază, pe care am mai tratat-o cândva într-o temă, dar dintr-o altă perspectivă:

Apoi, de-a lungul întregii omeniri, Dumnezeu continuă să se arate ca un îndrăgostit de om, ca un mire topit după iubita sa până la "robirea inimii", cum ne spune Cântarea Cântărilor (4, 9), mereu pândindu-i faţa, mereu aşteptându-l când îi întoarce spatele şi emoţionându-se când revine, şi mereu căutând o cale de a-l elibera, de al scoate din nenumăratele rătăciri infernale, ca să trăiască, şi să trăiască deplin.

Dacă m-am plâns odinioară de faptul că nu voi reuşi poate niciodată să-i fac pe ceilalţi din jurul meu să-L vadă pe Dumnezeu în mine, acum s-a rezolvat această problemă şi mai spectaculos, pentru că de data asta mi-a fost dat să-L văd pe Dumnezeu în mine, în propria-mi persoană!!! Şi astfel, a început să se deruleze în mintea mea "Vechiul Testament" (pe care tocmai îl aprofundez de ceva vreme), dar în alt mod, personajele fiind noi, eu şi lumea care mă înconjoară.

Astfel, luându-mă din ziua în care m-am născut şi analizând tot ce s-a întâmplat până azi, am reuşit să răspund la absolut toate "de ce"-urile, şi inclusiv la recentul "până când?" al meu.

Imaginaţi-vă o viaţă de om derulată în câteva ore.

Răspunsul la orice, la oricare "de ce?" este: din prea multă iubire a lui Dumnezeu pentru mine, iar răspunsul la întrebarea "până când" este : "până când voi termina să slujesc la doi stăpâni!".

Căutam ceva foarte complicat şi nu găseam nici în ruptul capului, dar am simţit pe undeva că e foarte simplu, prea simplu, rezolvarea e undeva în faţa mea. Da, într-adevăr rezolvarea a fost prea aproape de mine, era în mine, şi tocmai de aceea n-am văzut-o.

Mai este nevoie, Măicuţă, să vă spun cum mă simt iar? Sunt sigură că vă daţi seama prin ce trec din nou, aşa că voi aminti doar vag şi pe scurt câteva din sentimentele pe care le trăiesc acum: şoc, depresie, uimire, nodul din gât nu poate lipsi, un fel de frică de atâta adevăr şi un început timid de bucurie...

Ştiu ce înseamnă a naşte, pentru că la rândul meu am trecut şi eu prin asta, (şi vai, grea naştere am mai avut!) dar ceea ce mi se întâmplă "renăscându-mă" pe mine (a nu ştiu câta oară) întrece orice durere a unei naşteri adevărate!

Diferenţa între mine şi pasărea Phoenix este aceea că pasărea respectivă a renăscut din propria-i cenuşă, iar eu renasc din propria-mi mizerie, dar esenţialul este că, participând la acest Seminar, m-am asemănat de nenumărate ori cu această pasăre.

În toate scrierile posibile şi peste tot, se insistă cu o uşurinţă de nedescris despre o soluţie "uşoară" de a scăpa de răul din noi: stârpirea lui de la rădăcină! Uşor de zis! Greu de făcut! Îmi vine pe undeva să-i contrazic pe toţi! În primul rând nu e UN rău, E O LEGIUNE, după cum v-am mai specificat într-una din temele mele.

Şi cum se manifestă această legiune? Cu cât o alungi mai departe de tine, cu cât cureţi mai mult şi mai mult "casa" după ei, cu atât îşi găsesc "alţi şapte" şi "alţi şapte" şi te invadează tot mai mulţi.

La un moment dat am înţeles foarte bine acest fapt şi chiar am fost pe punctul de a renunţa la luptă (simţind că am nişte "adversari" prea puternici), dar mi-am recăpătat curajul, aflând că "nu e dracul chiar atât de negru, precum pare!". Am realizat că nu trebuie să ne temem de el, pentru că nu e altceva decât un tolerat, nu este o putere! Nu trebuie să ţinem cont că ne schimbă gândurile, pentru că el, chiar dacă luptă din răsputeri, este ca un hoţ fără putere!

El joacă un rol de mântuire indirect, pentru că din cauza lui suferim mult, iar suferinţele ne aduc nişte înţelepciuni nebănuite şi adânci, şi ne fac să ne gândim mult mai serios şi mai dârz la mântuirea noastră. Noi îl putem birui, dar nu cu puterea noastră, ci cu puterea lui Hristos, prin smerenie, post şi rugăciune, pentru că nu ne cunoaşte inimile, iscodeşte doar toate mişcările şi cuvintele noastre şi de abia pe baza acestora începe să afle câteva dintre mişcările inimii noastre.

Singurul cunoscător al inimilor noastre este Dumnezeu!

Într-o scrisoare de-a mea vă scriam cum m-a cuprins disperarea dându-mi seama de faptul că m-a batjocorit cum a vrut, în ultimul hal, dar m-am hotărât: nu renunţ la luptă!

Mai demult, mă mărturiseam şi mă împărtăşeam doar o dată pe an. De ceva vreme mi-am găsit şi un duhovnic bun (după cum ştiţi), dar am început să am o nevoie acută de a mă mărturisi şi împărtăşi mai des. La început m-a cam speriat acest lucru, dar mi-am dat seama că pe măsură ce păcătuiam mai mult, creştea nevoia de a "mă spăla" şi "curăţi" cât mai curând cu putinţă. Şi aşa am făcut, dar spre marele meu necaz, împărtăşaniile mele din ultima vreme au fost fără rezultat... N-am simţit nimic, ba din contră, nodul din gât pe care îl aveam în momentul în care mă duceam la biserică, în loc să dispară total (ca altădată), creştea, astfel încât aveam momente în care simţeam că mă voi sufoca şi abia puteam vorbi.

Nu am înţeles nicicum ce mi se întâmplă şi n-am cuvinte să vă spun cât de speriată am putut fi!

Nici duhovnicul meu nu a avut o explicaţie la asta, cu o singură excepţie: m-a întrebat dacă nu cumva ţin ceva "pentru mine" nespus, din păcatele mele. Ştiu poate mai bine ca oricine cât de sacră şi de serioasă este Taina Spovedaniei, aşa că aş prefera să mor decât să ţin ceva ascuns pentru mine!

Nu vă puteţi imagina cât m-am necăjit şi frământat datorită acestui fapt. Am căutat disperată pe net, în cărţi, în Catehism, peste tot, cu speranţa că voi găsi o explicaţie, dar n-am reuşit să găsesc nimic.

Dar acum, făcând acel "exerciţiu" ajungând la "Vechiul meu Testament", Dumnezeu m-a miluit şi mi-a dat Lumina, pe care am cerut-o şi am aşteptat-o atât de mult! De atâta vreme!

Acum am înţeles că făcând păcatele, i-am întors spatele Tatălui meu Ceresc, dar din când în când mizeria şi foamea m-au făcut să mă întorc la El.

Dumnezeu, văzându-mă în ce hal am ajuns, din prea multa milă şi bunătate a Lui, îmi oferea un blid de mâncare, doar ca să am viaţă în mine şi să nu mor... Şi astfel am fost ca un cerşetor jegos, căruia i s-a dat un blid de mâncare, ca acel fiu risipitor, care nici hrana porcilor nu avea voie să mănânce pe săturate. Asta era, de fapt, problema mea! N-am simţit efectul adevărat al Împărtășaniei? Acum nu mă mai mir! Nu puteam primi mai mult, şi mă bucur că am primit şi atât, dar am stat şi m-am gândit: de ce să mă mulţumesc cu atât? Din cauza faptului că nu renunţ la păcatele mele?

Am stat şi am pus în balanţă, am cântărit bine ce anume câştig din urma păcatelor şi ce câştig dacă renunţ definitiv la ele?

Sâmbătă, Dumnezeu mi-a vorbit din nou la Sfânta Liturghie astfel: "Copilul meu iubit! De ce faci asta? Eu sunt atât de bogat! Tot ce am Eu e pus deoparte pentru tine! Eu nu vreau să vii să cerşeşti şi să primeşti doar puţin, Eu vreau să vii şi să participi la ospăţ, la nuntă! Ai totul pregătit aici! Ai şi haina şi inelul! Vino dar şi le ia cu încredere!".

Vedeţi, Măicuţă? Mi-a luat ceva timp să realizez ce se întâmplă, dar vă spun sincer: a meritat osteneala!

Făcând păcatele, în timp ce eram fiul risipitor, n-am avut nici măcar o clipă de bucurie! Şi dumneavoastră ştiţi foarte bine asta, dar chiar dacă aveam de câştigat, nimic în lume nu mi-ar putea oferi bucuria ce o primesc de la Dumnezeu!

Oricâte tentative aş fi avut de a pune capăt relelor din viaţa mea, până acum toate au eşuat!

Acum, că ştiu, vreau să îl văd pe acel om care va mai reuşi vreodată să mă facă să mă întorc din drumul meu pe care l-am ales, care duce spre CER!

Tocmai am primit şi eu o "invitaţie" la NUNTĂ !

Am s-o onorez cu demnitate, aşa să mă ajute Dumnezeu! Ne întâlnim ACOLO, Măicuţa mea frumoasă şi preţioasă! Nu voi mai sta la uşă să cerşesc, ci sper că voi sta cu dumneavoastră la masă.

Să-i ajute Dumnezeu şi pe frăţiorii mei de pe site, care sunt la Seminar, să înveţe şi ei ce am învăţat eu, dar fără să decadă în halul în care am decăzut eu, dacă s-ar putea!

Le strâng pumnii oricum şi îi iubesc pe toţi nespus de mult.

Vă iubeeesc!!!

Fiţi binecuvântată!!!

Al dumneavoastră copil bucuros: Kati