"NU JUDECAŢI, CA SĂ NU FIŢI JUDECAŢI!". Îmi sună această frază la ureche, ca un ecou... de când mă ştiu.
Dumnezeu m-a scutit de-a lungul vieţii mele de foarte multe păcate, şi atunci nu ştiam cât de recunoscătoare trebuia să-I fiu pentru acest fapt, şi în loc de recunoştinţă ce-am făcut? I-am judecat mereu pe ceilalţi chiar şi pentru cele mai mici greşeli ce le săvârşeau, darmite pentru păcatele mari şi grave ! Aveam mereu o scuză (întâlnită la aproape toţi oamenii), ziceam , "vai, nu vreau să-i judec şi nu-i judec, dar nici nu pot să tac văzând ceea ce fac..." Şi dacă n-am putut să tac am început şi i-am împroşcat cu noroi, cu o artă şi un stil, pe care numai eu le aveam, şi cred că vă puteţi imagina ce anume ieşea...

În momentul în care am început să am probleme, am apelat la ajutorul maicii Siluana, sufocând-o de fiecare dată cu neputinţa mea de a înţelege de ce mi se întâmplau atâtea.

Maica, fiind nespus de înţeleaptă şi delicată, a încercat să folosească diferite căi şi metode de a mă face să înţeleg, niciodată nu a pus "piciorul în prag" sau "punctul pe i", dar lăsa mereu o "uşiţă" , îmi dădea mereu câte o "pistă" vagă, pentru a şti unde să caut la început. Văzându-i acest stil, ziceam că e rea, mă pune "la lucru" să mă chinui în neştiinţa mea, dar acum îmi dau seama de ce a făcut asta.

Am admirat-o atât de mult, încât analizam din ceea ce-mi scria cuvânt cu cuvânt, pentru că ştiam că în acele puţine cuvinte ascunde ceva pentru mine, şi aşa a şi fost.

Într-un răspuns pe care mi la dat la o nedumerire de-a mea, mă întreabă scurt, şi într-un fel mai temător: "... Să fie oare din cauza mândriei tale?". Am primit un şoc şi m-am gândit: "Ce spune măicuţa ? Nici nu cred! Eu mândră? Oare nu ştie ea că sunt cel mai umil om de pe planetă ? Ce e cu măicuţa ?" Am rămas totuşi pe gânduri, (aceste vorbe fiind ca o palmă pentru mine) şi am început să mă analizez serios şi profund, pentru că am ştiut că maica nu vorbeşte niciodată în vânt, nu aruncă oricum cuvintele doar să se afle în treabă.

Şi am început să aprofundez, cum este un om mândru, să văd dacă nu cumva mă regăsesc în această postură.

Un om mândru este încrezător în sine, este nesuferit chiar de cei care-l înconjoară, şi să ne imaginăm atunci cât de nesuferit trebuie să fie înaintea Creatorului Care l-a făcut! Ne mai mirăm de faptul că Dumnezeu le stă împotriva celor mândri ?

Un om mândru nu suferă învăţătura bună, se încrede în puterea sa, în averea sa, în frumuseţea sa, în înţelepciunea sa. Un astfel de om se împacă doar cu cei ce-l linguşesc şi-l laudă, iar pe ceilalţi îi dispreţuieşte.

Omul mândru când se roagă, îşi laudă singur calităţile pe care nu le are, iar gândul că ar fi păcătos e departe de el! Dacă-i faci o mustrare pentru a se îndrepta, provoacă scandal şi niciodată nu acceptă sfatul nimănui. De vom cădea în păcatul mândriei, şi din Ceruri vom fi doborâţi, pentru că Dumnezeu spune aşa : "Dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între stele, te voi arunca jos !" (Proorocul Avdie, cap I, vers. 4), iar la Amos, cap. IX , vers. 2 zice : "Chiar dacă s-ar sui în Ceruri, şi de acolo îl voi doborî !".

Înaintea lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de scumpă ar fi, nu e primită ! Orice bine ai face , dacă eşti mândru este în zadar!

Astfel, cei mândri sunt lipsiţi de mila lui Dumnezeu.

Ei nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi, pentru că sunt plini de duhul diavolesc al mândriei, iar acest duh duce la pieire veşnică. Toate păcatele la un loc nu fac cât mândria înaintea lui Dumnezeu pentru că mândria este un păcat direct împotriva lui Dumnezeu, Care ne dă toate darurile, tot ce avem ! Aşa că nimic nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu şi nu ne putem mândri şi lăuda cu ceva ce nu ne aparţine. Nu ne este destul că suntem nişte păcătoşi, ne mai lipseşte să fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu?

În ochii lumii nu pare aşa de mare păcatul mândriei, de aceea nici nu se socoteşte, dar după cum spune Domnul : "Mândria este pricina tuturor răutăţilor din lume şi pricina căderii din Împărăţia Cerurilor, de la mântuire, şi este osândită cu foc nestins."

Am stat uimită în faţa acestor vorbe şi chiar dacă m-a durut de mi-a venit să urlu, am fost nevoită să recunosc: "a mea este, o am, fir-ar să fie !", dar mai mare mi-a fost supărarea şi durerea, când mi-am dat seama că am trăit peste treizeci de ani fără să-mi văd acest păcat!

Vă mai miraţi că am devenit depresivă ?

La un moment dat am devenit dependentă de maica Siluana şi o asaltam aproape zilnic cu scrisorile mele pline de întrebări, care îmi otrăveau pur şi simplu existenţa.

Am început să învăţ multe la Seminarul cu iertarea, dar cu cât învăţam mai mult, parcă şi greşeam mai mult, păcătuiam pe zi ce trecea tot mai mult. Bineînţeles că n-am priceput sub nici o formă cum poate fi posibil aşa ceva, şi pentru că nu aveam pe cine să stresez cu nedumeririle mele, iar am început să o asaltez pe măicuţa.

După tot şocul pe care l-am avut în momentul în care m-a întrebat dacă nu cumva sunt mândră, a urmat o lovitură de graţie a dânsei, întrebându-mă la un moment dat cum stau cu judecarea semenilor mei ?

Îmi spuneam, că e chiar culmea, măicuţa şi-a pus "pata" pe mine şi îi face deosebită plăcere să mă necăjească.

Da! Mi-am judecat semenii toată viaţa, chiar dacă mi s-a cerut să nu fac asta, dar ce trebuia să fac în momentul în care îi vedeam făcând cele mai cumplite păcate ? N-am fost nici oarbă, nici surdă, ba din contra eu nu am făcut (până atunci) nici unul din acele păcate, aşa că să fi tăcut eu "PERFECTĂ"? Nici vorbă !

Am dat pe ei ca pe hoţii de cai, atât pe faţă, cât şi pe la spatele lor! Nu conta că era cel care făcea răul sau cel care ierta răul cuiva, îi loveam la fel pe fiecare, nu iertam nimic! Şi ce am făcut, de fapt, procedând astfel? Judecându-mi aproapele, mintea mea a început să uite şi să lase propriile mele păcate şi cerceta doar păcatele altora. Ce se întâmplă cu cei care procedează astfel? Şi vai mulţi mai suntem! De aici se naşte clevetirea, osânda, defăimarea, şi apoi, din părăsirea lui Dumnezeu, omul însuşi cade chiar în cele ce a osândit pe altul!

Astfel, necercetându-şi propriile răutăţi, un astfel de om nu se va putea îndrepta pe sine, fiindcă îşi pierde vremea iscodind lucrurile celuilalt. Făcând acestea, omul cade în părăsire, pentru că atrage mânia lui Dumnezeu, şi pierde darul lui Dumnezeu.

Judecându-ne aproapele, osândim toată starea sufletului aceluia, iar osânda este cu atât mai grea decât tot păcatul, cu cât Însuşi Hristos zice : "Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi pe urmă să cauţi să scoţi gunoiul din ochiul fratelui tău!" Vedeţi ce înseamnă a ne defăima şi a ne necinsti aproapele, în loc să ne judecăm mai degrabă pe noi înşine şi răutăţile noastre pe care le ştim bine şi pentru care vom da socoteală lui Dumnezeu?

Când ne judecăm noi aproapele, o luăm înaintea lui Dumnezeu! Ce avem cu făptura mâinilor Sale? Ce avem cu fratele nostru?

Fraţilor! Avem de ce să ne îngrijim! Fiecare să ne cercetăm pe noi înşine şi răutăţile noastre!

Numai Dumnezeu are dreptul, numai Lui I se cuvine să îndrepteze şi să judece pe păcătoşi, pentru că numai El ştie starea, puterea şi firea fiecăruia! El ştie să judece pe fiecare după faptele sale!

Se spune că Dumnezeu judecă greşelile arhiereului într-un fel, iar pe ale boierului în alt fel, într-un fel pe ale stareţului şi în altul pe ale ucenicului, într-un chip pe ale bolnavului şi în altul pe ale sănătosului. Cine poate şti judecăţile lui Dumnezeu, fără numai El singur, Care pe toţi i-a zidit şi ştie toate?

Adevărat, poate greşi vreun frate de-al nostru, de exemplu din neştiinţă, dar dacă are o singură faptă bună cu care I-a devenit plăcut Lui Dumnezeu în toată viaţa sa, noi, judecându-l, ne pierdem sufletul! Nu avem de unde şti cât s-a silit acel om să nu cadă! Dumnezeu a văzut osteneala şi scârba lui până a căzut şi-i este milă de el şi-l iartă, iar noi îl judecăm? Iarăşi spun: astfel ne pierdem sufletul ! Ştim noi oare câte lacrimi a vărsat acel om înaintea lui Dumnezeu pentru păcatele lui? Noi îi ştim doar păcatul, dar pocăinţa nu i-o ştim! Şi de multe ori nu numai că-l osândim, ba îl şi defăimăm! Defăimarea înseamnă, că nu doar îl judecăm pe celălalt, ci ne şi scârbim de el şi îl şi urâm! Dar nici nu ne oprim numai la atât, la stricăciunea noastră, ci întâlnim şi pe alt frate, şi-l smintim povestindu-i şi lui, şi îl stricăm şi pe acesta vărsând în inima lui otravă, uitând, că cel ce sminteşte un suflet este diavol, iar cel ce ajută este înger.

Dacă vrem să ne mântuim, niciodată să nu judecăm greşelile fraţilor noştri, ci mai degrabă din greşeala altora să ne înţelepţim, şi fără să defăimam pe cel ce a greşit să ne vedem greşelile noastre zicând: "Vai mie ticălosul! Astăzi greşeşte acesta, iar mâine cu adevărat eu!" Aşa gândeşte un suflet luminat! Astfel ne smerim, socotindu-ne mai neputincioşi şi mai netrebnici ca celălalt. Aşadar, ASTA AM FĂCUT EU DE PESTE TREIZECI DE ANI? I-am dat de înţeles lui Dumnezeu că nu-mi place fratele meu, făptura mâinilor Sale? Am contestat vehement eu, eu netrebnica "opera" Lui? Nu se poate!

Vă mai miraţi, că aflând toate acestea am căzut la pământ crezând că nu mă voi mai putea ridica în veci?

Să înţelegem odată cu toţii, că facem o gravă confuzie văzându-ne numai pe noi înşine!

Tocmai mi-a fost dat să simt cu adevărat iubirea lui Dumnezeu pentru mine, şi pe când savuram mai bine acest simţământ de nedescris, mi-a fost dat să-mi amintesc, că tot aşa îl iubeşte Dumnezeu şi pe fratele meu, sau mai bine zis pe toţi cei şase miliarde de fraţi ai mei de pe planetă! Urmarea: şoc, depresie, râuri de lacrimi... Mă gândeam în continuare, că e foarte bine că m-a luminat şi am aflat acestea. Da! Dumnezeu ne iubeşte pe toţi spunându-ne că El este: "Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri, care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul"...

Până aici totul ar fi bine, dar mai spune ceva: "dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte."( Ieşirea 34, 6-7).

Lumea a început să se învârtă cu mine. Deci, Dumnezeu ne iubeşte, ne miluieşte, ne iartă, dar nu ne lasă nepedepsiţi pentru păcate. Ne iartă sau nu ne iartă? Da. Ne iartă! Atunci de ce ne mai pedepseşte? Ce-i asta?

Mi-am propus, astfel, să încep şi să caut, şi m-am hotărât, că nu mă voi lasă până nu rezolv miile de conflicte ce le aveam în mine.

O soră de-a mea, Lizeta şi un frate întru Domnul, Alexe, de pe site-ul măicuţei Siluana mi-au fost de real ajutor. Ei m-au ajutat să aflu de unde să încep să caut. Astfel, am ajuns de am reluat din nou Seminarul şi i-am scris tema măicuţei, care se găseşte pe site şi consider că mulţi au citit-o. ("Răspunsul la toate "de ce"-urile mele este: din prea multa iubire a lui Dumnezeu pentru mine!").

În afară de ceea ce am scris în temă, am realizat şi rolul şi importanţa semenilor noştri în viaţa noastră, şi mi-am dat seama unde greşim cu toţii. Cea mai gravă eroare o producem pentru simplu fapt, că pricepem greşit (sau nu percepem deloc) lui Dumnezeu ce Îl are cu noi, cu toţi.

Precum lui Adam I-a dat de la început pereche tocmai pentru a nu fi singur, tot aşa, nici pe noi nu Îşi doreşte să ne vadă singuri, trimiţând lângă noi fel şi fel de oameni, care au la rândul lor un scop bine definit în viaţa noastră. Acum am înţeles, că oricare ar fi rolul acestor oameni, un lucru trebuie să-l ştim din Scara : Dumnezeu nu trimite pe nimeni lângă noi pentru a face răul! Din păcate, după cum am menţionat mai sus, noi nu vrem să pricepem adevăratul rost al lor, şi ce facem? Exact opusul planului lui Dumnezeu, făcând astfel mii şi mii de păcate, denigrându-i pe cei înţelepţi, batjocorindu-i pe cei săraci, bârfindu-i pe cei necăjiţi, săvârşind adulter cu cei căsătoriţi, furându-i şi pizmuindu-i pe cei bogaţi, şi pe urmă să venim tot noi să-L întrebăm pe Dumnezeu de ce lasă toate acestea să ni se întâmple? Unii cădem în disperare, alţii începem să ne răzvrătim, alţii chiar Îi întorc spatele! El ne-a înzestrat pe fiecare cu diferite daruri, astfel dorind să "luăm" câte un pic din darul fiecăruia şi să oferim dintr-al nostru!

De ce nu putem proceda astfel? De ce nu vedem darul fiecăruia în realitate? Pentru că suntem plini de noi, suntem prea mândri, şi îl subestimăm mereu pe cel de lângă noi! De aici trebuie să ne dăm seama, că ne lipseşte ceva esenţial vieţii: smerenia.

Dacă am avea smerenie, nu am mai îndrăzni niciodată să ne comparăm cu semenii, cu fraţii noştri! Smerenia ne-ar obliga să ne comparăm cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, cu apostolii, cu mucenicii, care toată viaţa şi-au înfrânat poftele trupului, luptând cu păcatul. Astfel, oricâte daruri am avea ca zestre de la Dumnezeu, ar păli dacă ne-am asemăna cu Aceştia!

Pentru nişte oameni limitaţi, acest "exerciţiu", de a căuta în orice acţiune "planul" lui Dumnezeu este foarte greu, nespus de greu!

Eu am reuşit să înţeleg că oameni suntem şi toţi greşim, şi ca să putem pricepe planul lui Dumnezeu, nu trebuie să facem altceva, decât, în momentul în care facem un rău, un păcat, întâi de toate să cântărim ce avem de pierdut şi ce avem de câştigat.

Am luat la rând toate păcatele pe care mi-am amintit că le-am înfăptuit şi am căutat câştigul.

Surpriză! Nu a existat nici măcar unul, din care să fi avut ceva de câştigat! Din contra, am avut doar de pierdut, rând pe rând din tot ce am avut, şi de-abia acum am realizat, că dacă nu fac ceva, voi ajunge cât de curând să pierd cel mai preţios lucru pe care-l mai am: sufletul!

Nu cumva să creadă cineva, că am ajuns la această concluzie de deşteaptă şi înţeleaptă ce sunt!

M-am trezit tot datorită milei şi bunătăţii lui Dumnezeu!

Poate oi fi avut şi eu vreo faptă bună pentru care m-a miluit şi şi-a propus să mă avertizeze! Poate n-am avut nici una, dar mă iubeşte prea mult şi nu vrea să mă pierd! Poate nu voi afla niciodată!

În scrisoarea către maica scriu din nou că sunt depresivă şi şocată. Sunt sigură că vă întrebaţi cu toţii: "ce tot are asta de fiecare dată când află un adevăr, încât în loc să se bucure devine depresivă?"

N-am să vă las nelămuriţi. E şi acesta un mare secret, credeţi-mă!

Am aflat atâtea, ştiu ce am de făcut de-acum încolo, dar asta mai înseamnă, că după aproape patruzeci de ani trăiţi în mizerie să fiu un alt om!

Să trăiesc în pace cu toată lumea, eu, care toată viaţa mi-am ţinut pumnii încleştaţi, fiind mereu gata de luptă!

Eu, care râdeam în hohote, iar acum pentru acelaşi lucru pentru care râdeam odinioară va trebui să plâng...

Eu, care am lovit un frate, de-acum încolo va trebui să îl mângâi!

Eu, care am hulit, va trebui să laud!

Eu care am clevetit, va trebui să tac!

Vă vine să credeţi? Ce părere aveţi? Oare voi reuşi?

Sunt mai mult decât convinsă că DA!

VOI REUŞI!

Şi ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu îmi confirmă că POT, deoarece nu mi-ar cere ceva ce n-aş putea face!

Oarecând mi-a fost teamă să fiu cuminte, dar acum, văzând cum e să fii aşa, nu pot să fac altceva decât să-L slăvesc şi să-L laud pe Dumnezeu pentru toate! Mă dor mâinile de atâta scris, şi vreau să ştiţi că nu vreau să demonstrez nimic prin cele scrise, ci din contra aş vrea să afle toată lumea ce am învăţat eu din propriile mele greşeli şi păcate, ca să nu fiţi nevoiţi să treceţi şi voi prin ele. Dacă unul dintre voi va învăţa ceva din experienţa mea, o spun cu toată sinceritatea: voi putea muri liniştită!

FIŢI BINECUVÂNTAŢI CU TOŢII!

VĂ IUBESC ŞI AM SĂ VĂ MAI SCRIU!

A voastră soră întru Domnul: Kati