Draga Anca,
Am 28 de ani şi nu am prieten. Şi mă simt liniştită. Ba mai mult, oricât de extraterestru ar suna, nu am avut niciodată un prieten în sensul despre care vorbim. Sigur că m-am îndrăgostit şi eu de câteva (puţine) ori, sigur că am suferit pentru că nu am înţeles nimic (nu îmi spusese nimeni ce ar trebui să fac pentru a înţelege), sigur că s-au îndrăgostit şi alţii (şi mai putini) de mine - suferind la rându-le de pe urma refuzului meu. Dar, cumva-cumva, nu am ajuns niciodată să mă angajez într-o "prietenie". M-am gândit totdeauna că nu îmi doresc surogate, că dacă simt că nu e acela, prefer să nu fie deloc, să nu mă mint, să nu îl mint. Şi m-a ferit Domnul, cred, iar eu nu am cuvinte să-I mulţumesc. Nu cred că am pierdut nimic, nu mă simt handicapată în nici un fel. Ba chiar cred că sunt normală. Asta e normalitatea mea şi nu simt nevoia să o compar cu normalitatea ori anormalitatea din jurul meu.

Şi eu m-am întrebat dacă nu sunt pentru călugărie, iar în câteva rânduri chiar am trăit "convingerea" că aş fi. Dar m-am rugat să nu alerg spre vreo mânăstire că refugiu, ca să nu devin o improvizată în călugărie, un "cuier de haine călugăreşti" (cum spunea Părintele Arsenie Boca). Şi sigur că sunt improvizaţi destui şi în căsătorie, aşa că m-am rugat să nu îmi fie trimis acel celalalt decât dacă ne va fi spre mântuire amândurora, dacă voi şti să îi păstrez icoana în inima până la sfârşit. Oricare va fi sfârşitul.

Sigur că şi pe mine mă privesc cu sprânceana ridicată destui, deşi nu le mărturisesc ce-ţi spun ţie aici. Nu pentru că mi-ar fi ruşine, cât pentru că nu mă (mai) simt stigmatizată din cauza asta. Nu simt nevoia să dau explicaţii, nu mă simt ruşinată de liniştea mea. Într-un fel, poate mi-a fost ascultată o rugăciune a copilăriei: mi-am dorit că acela care îmi e rânduit, să fie primul şi singurul în faţa căruia să îmi deschid deplin inima. Lui să-i dăruiesc totul, fără să-mi pară rău că am mai încercat să mă descopăr şi altora. Poate a fost doar un gând de copilă naivă, poate nu îmi va fi aşa. Poate o să mai încerc a-mi struni fluturaşii din stomac şi-n alte rânduri, poate acela nici nu există. Dar sunt liniştită pentru că nu astea contează, datoria mea e să mă mântuiesc, nu să mă căsătoresc nici să mă călugăresc, pentru că asta e împlinirea firii mele, nu pentru că asta îmi cere Domnul. Eu am nevoie să mă mântuiesc, oricare mi-ar fi calea spre mântuire. Şi cred şi simt că îmi va fi descoperită şi calea, la vremea potrivită.

Şi ştii, Anca dragă, mă bucur că m-a ferit Domnul de atâtea întrebări şi suferinţe, că m-a învăţat aşa delicat cele pe care alţii le afla din multe căderi şi ispite. Am suferit şi eu, am căzut, dar cine nu suferă? Mă bucur de suferinţa, teama şi aşteptarea mea, pentru că ele m-au adus aici. Când simţi că iţi e teamă de băieţi, gândeşte-te că nu trebuie să dovedeşti nimic nimănui. Nici ţie pentru că nu poţi fugi de cele ale tale, nici vreunui el, pentru că nu poţi fi altfel decât eşti oricât ţi-ai dori în nesăbuinţa momentului, nici Domnului Care le ştie şi pe cele mai ascunse ale tale. Când ţi-e teamă sau emoţie, încredinţează-le pe toate Domnului şi încredinţează-te pe tine Lui, cu toată încrederea. Nu îţi va da drumul. Continuă să te priveşti în "ochi" cu onestitate şi priveşte-i pe ceilalţi în ochi cu aceeaşi linişte. Există multe căi de a ajunge alături de celălalt, există căutare şi există aşteptare. Dacă nu simţi nevoia să cauţi, nu te simţi vinovată. Dacă există, te va căuta el. Şi te va găsi.

Fă seminarul iertării pentru că nu ai decât de câştigat învăţând mai multe despre tine. Şi bucură-te de tine, aşa cum eşti, şi de Domnul, Care te iubeşte aşa!

Cu dragoste în Hristos,

Ioana.