Măicuţă, vă trimit acum lucrarea promisă, după care urmează o temă (inspirată din noua Sesiune a șaptea ), în care am să vă scriu ce am învăţat din "lecţia" pe care tocmai am primit-o).

Îmi cer iertare pentru multe din cele scrise în lucrare, dar am întocmit-o astfel în mod special pentru dumneavoastră, Măicuţă, deoarece, ştiţi că sunt foarte multe lucruri pe care nu le pot spune decât indirect... Mă bazez pe inteligența dumneavoastră şi sunt convinsă că veţi înţelege esenţa de acolo... Am "studiat" cele două Sesiuni noi şi n-am cuvinte să vă spun cât de mult îmi plac, numai că, acum iar sunt "întoarsă pe dos" şi m-au bulversat anumite lucruri de acolo, dar sunt sigură că le vom da de capăt (împreună) precum s-a întâmplat şi până acum.

Îmi place mult şi varianta asta din Sesiunea a șaptea, dar parcă mă bucur că am prins-o totuşi şi pe cealaltă, şi îndrăznesc să spun, că varianta nouă o consider o provocare. Simt, că voi avea de lucru încă mult timp de acum încolo...

Iar despre Sesiunea a opta: NO COMMENT! Deocamdată nu mă pot pronunţa, să vedem care vor fi roadele pe care le va da. O consider deocamdată o "enigmă", dar simt că emană ceva extraordinar! Oricum, eu personal simt ceva "în aer" datorită acestor două Sesiuni.

M-am hotărât să trimit totuşi întâi lucrarea, pentru că am considerat, că ar fi prea mult să o trimit deodată cu tema.

VĂ MULŢUMESC PENTRU TOT! DUMNEZEU SĂ VĂ DEA MULTĂ SĂNĂTATE ŞI FIŢI BINECUVÂNTATĂ, MĂICUŢA MEA FRUMOASĂ ŞI PREA PREŢIOASĂ!

Vă îmbrăţişez cu dor, vă sărut mânuţele, îmi cer iertare şi VĂ IUBESC MULT! Al dumneavoastră copil încercat, Kati

Şi dacă încalc porunca a VI-a...

Am cuţitul în mână, tai o pară în două şi muşc din jumătatea mea de pară. În acest timp aud câteva cuvinte ce-mi sunt adresate (vreo trei) şi îmbucătura de pară mi se opreşte în gât. Se întâmplă ceva... Inima începe să-mi bată prea tare, mi se taie răsuflarea, şi tot ce se află înlăuntrul meu începe să tremure. O durere de nedescris, imensă, îmi sfâşie pieptul. N-am cuvinte să explic ce se întâmplă, pentru că în viaţa mea n-am mai simţit aşa ceva. Omul vorbeşte, vorbeşte într-una, repetă acele câteva cuvinte, pentru că are impresia că nu l-am auzit. Aş vrea să scot un strigăt de durere, dar constat cu stupoare că nu pot, am amuţit pe loc, dar fac nişte eforturi supraomeneşti (de mă inundă şi transpiraţia) şi reuşesc să spun doar atât: "TACI". Nu ştiu cum arăt, totul se petrece înlăuntrul meu, n-am nici timp să reacţionez, şi nici nu vreau să mă exteriorizez, dar omul îşi dă seama că a greşit. Aş vrea să spun ceva, dar îmi vine să plâng şi aş prefera să tac, dar nu mă mai pot controla, şi izbucneşte din mine şi plânsul, iar tăcerea o rup cu un strigăt de durere care izbucneşte din mine, spunând: "Să te bată Dumnezeu, perete văruit!". După asta simt că în jurul pieptului meu rămâne un gol imens, ca un cerc mare, raza căruia cuprinde şi abdomenul meu. Rămân tare îngândurată. Ce a fost asta? Ce s-a întâmplat? Acum realizez că au fost doar câteva secunde, dar mie mi s-a părut o veşnicie, iar acel gol, vid ce mi-a rămas în piept mă doare încă. Nu pot să-mi ridic privirea spre acel om, aş vrea să mă ridic şi să plec, dar nu am nici putere şi nici unde.
Din această clipă simt că nu mai sunt ce am fost, nu mai am putere în mine, mă simt pierdută şi neînţeleasă. Ceva azi s-a întâmplat cu viaţa mea. Dar ce? Încep să fiu sinceră cu mine (deşi mi-e tare frică să aflu motivul care m-a devastat în halul acesta) şi analizez lucrurile aşa cum sunt, nu aşa cum mi-ar plăcea mie să fie.
Îmi dau seama foarte curând, că acel gol este de fapt în sufletul meu. Nu reuşesc să fac diferenţa, a fost doar rănit enorm sau chiar ucis? Cine ar putea sa-mi spună? Cine ar putea şti ce simt eu în acest moment în afară de singurul Dumnezeu?
Aşadar, nu ştiu dacă e mort, dar un lucru e cert: e tare rănit. Dacă avem o rană pe corpul fizic mergem la doctor şi acesta o redeschide cu bisturiul, o curăţă, o tratează cu un remediu, iar dacă e păstrată curată această rană se va vindeca.
Pentru rănile sufletului însă, bisturiul se numeşte "ADEVĂR", iar doctorul nu poate fi altul decât DUMNEZEU! Rănile sufletului sunt acoperite de negare, de minciuni, pe care noi le inventăm tocmai pentru a ne proteja aceste răni, şi pentru a se vindeca, nu avem altceva de făcut, decât să le privim cu ochii adevărului.
Îmi dă târcoale porunca a şasea şi nu-mi dă pace. "SĂ NU UCIZI!".(Ies.20;13) Această poruncă nu se referă doar la viaţa biologică, ci şi la viaţa sufletului.
Viaţa pământească este cel mai mare bun al omului, şi temelia tuturor celorlalte bunuri de care se poate învrednici cineva pe pământ. Numai Dumnezeu, fiind Creatorul vieţii omeneşti, (şi nu omul) are drepturi nemărginite asupra ei, pentru că în cartea Facerii (1,26) se spune: "Luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie".
Apoi, viaţa pământească este timpul de pregătire pentru viaţa veşnică. În aceasta se cuprinde preţul mare al vieţii pământeşti pentru creştini. Sfântul Ioan Gura de Aur spune:" Vrei să ştii pentru ce este de preţ această viaţă? Fiindcă este pentru noi temelia vieţii viitoare şi prilej şi loc de luptă şi alergare pentru cununile cereşti".
Fiind un dar al lui Dumnezeu şi având un preţ atât de mare, păstrarea şi îngrijirea vieţii, pentru timpul rânduit ei de Dumnezeu este şi o datorie, dar şi un drept al fiecărui om. Tocmai aceasta cere Dumnezeu prin porunca a şasea din Decalog, când opreşte, interzice uciderea.
Sunt două feluri de ucidere: trupească şi sufletească.
Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui cu orice fel de armă, sau lovirea şi rănirea lui, care-i cauzează mai târziu moartea. Tot uciderea aproapelui înseamnă şi istovirea lui printr-o muncă ce-i întrece puterile trupeşti, purtarea cu asprime faţă de el ( ceea ce-l amărăşte şi de asemenea îi poate scurta viaţa ), lăsarea lui să moară de foame etc. Pe de altă parte, uciderea sufletească înseamnă pildă rea, prin vorbe şi fapte necuviincioase, prin care se dă aproapelui pricina de a se abate din calea cea bună şi a păcătui, ceea ce-i aduce moartea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi care zice:" Păcatul, odată săvârşit, aduce moarte".
Tot uciderea sufletească înseamnă şi pizma, mânia, clevetirea şi ura aproapelui, pentru că "Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni" (1 Ioan 3:15). Uciderea este păcatul cel mai mare pe care-l poate săvârşi cineva faţă de aproapele şi faţă de sine însuşi. Sfânta Scriptură numără uciderea printre păcatele strigătoare la cer:"Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ" (Fac 4:10). Uciderea este un păcat foarte greu, fiindcă prin ea: se distruge o fiinţă care poartă în sine chipul lui Dumnezeu; se intră cu nelegiuirile în drepturile lui Dumnezeu, care este singurul stăpân asupra vieţii şi a morţii; se răpeşte un drept firesc al fiecăruia şi bunul cel mai de preţ dăruit omului de Dumnezeu şi pe care nimeni nu-l mai poate înapoia; se calcă porunca dragostei, se ucid serii întregi de urmaşi care aveau dreptul la viaţă şi puteau fi de mare folos societăţii.
După cum ştim, precum viaţa sufletului este infinit mai preţioasă decât viaţa trupului, e vorba de o crimă mult mai gravă decât distrugerea unei vieţi biologice. Cel mai mare păcat prin care se poate ucide sufletul este sminteala. Despre gravitatea acestui păcat vorbeşte Însuşi Mântuitorul şi nu cred că există în Evanghelie cuvinte mai severe decât cele care se referă la sminteală. Punând un copilaş în mijlocul ucenicilor, Iisus le spune: "Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care crede în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare." ( Marcu 9:42) iar la Matei 18:7 spune: "Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar voi omului aceluia prin care vine sminteala!". Chiar Apostolul Petru, la un moment dat, a fost ispititorul Mântuitorului, pentru că a avut de gând să Îl smintească, iar drept răsplată primeşte un reproş şocant de la Acesta: " Iar El întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea Satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor."(Matei 16:23).

Aşadar, să ne fie foarte clar faptul, că, cel ce sminteşte, cel ce este prilej de păcat pentru altul, face munca, meseria Satanei!, adică Îi smulge lui Dumnezeu sufletele şi le împinge la păcat, la pierzarea veşnică. Sfântul Bernard prezintă cel mai bine enormitatea şi monstruozitatea acestui păcat, arătând, că cei care smintesc sunt de fapt cei mai mari prigonitori ai Bisericii.
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a umilit pe Sine, s-a făcut om asemenea nouă, a murit răstignit pe cruce. Cel care prin sminteală îi împinge pe alţii la păcat, dă peste cap, zădărniceşte planul de mântuire al lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt se mai întreabă Sfântul: "Dacă Hristos şi-a vărsat propriul sânge pentru mântuirea sufletelor, oare nu ţi se pare că păcătuieşte mai grav cel care îndepărtează de la El sufletele pe care le-a mântuit, decât cei care au vărsat sângele lui Hristos?".
Se mai spune, că sminteala dobândeşte o gravitate deosebită datorită autorităţii celor care o cauzează... devenind mult mai gravă atunci, când vine din partea celor care, prin natura sau funcţia lor, sunt obligaţi să-i înveţe şi să-i educe pe alţii. Tocmai datorită acestui fapt le aduce Iisus fariseilor alt reproş spunându-le: " Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi Împărăţia cerurilor înaintea oamenilor, că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi." (Matei 23:13)
Dacă un om obişnuit, oarecare vorbeşte murdar, lucrul acesta nu prea impresionează pe nimeni, dar dacă un preot face acest lucru, este grav. Chiar dacă aceste lucruri pe buzele altora pot fi păcate uşoare, pe buzele unui preot ele devin foarte grave.
Din păcate, gravitatea supremă a smintelii se cunoaşte şi la unii preoţi: Aceşti preoţi decăzuţi provin întotdeauna din seminarişti fără conştiinţă, fără morală, care intră în preoţie în mod necinstit, pe uşa din dos. Sminteala dată oamenilor de către aceştia este un păcat deosebit de grav, pentru că ei ar trebui să fie de fapt lumina lumii, sarea pământului, şi fără lumină şi sare lumea zace în întuneric şi se corupe.
Sfântul Grigorie cel Mare spune, că preoţii răi sunt cauza prăbuşirii poporului, iar Sfântul Ioan Gură de Aur îndrăzneşte mai mult spunând:" Când voi vedeţi un copac că se veştejeşte şi că frunzele se îngălbenesc, vă daţi seama, că acel copac are o boală la rădăcini, la fel, când veţi vedea un popor dezordonat, vă veţi da seama, fără îndoială, că preoţii care-l ocârmuiesc sunt corupţi.".

Preotul trebuie să arate lumii chipul lui Hristos.

Ori, un preot care sminteşte, ce chip al lui Hristos prezintă lumii? Un astfel de preot îşi trădează misiunea, care este aceea de a salva şi nu de a pierde sufletele!
În Franţa, pe mormântul unui medic se află o inscripţie curioasă: "Aici zace un om, care în loc să salveze vieţi omeneşti, a ucis". Ce s-ar putea scrie pe mormântul celor chemaţi să salveze suflete, care în loc să le salveze, prin viaţa lor scandaloasă le împinge la osândă? Dacă trecutul unui laic intră în mormânt odată cu el, trecutul clerului supravieţuieşte după multe generaţii.

Sfântul Ieronim spune: "Cercetând istoria veche, am găsit că cei care au sfâşiat Biserica şi au împins popoarele la rătăcire nu au fost alţii, decât cei care au fost orânduiţi de Dumnezeu ca preoţi". Toţi făuritorii de erezii şi de schisme au fost preoţi, călugări, episcopi, patriarhi, cum ar fi: Arius, Macedoniu, Nestoriu, Fotie, Pelogui, Eutiches, Luther, Calvin, iar urmările scandalului lor, ereziile, dezbinările ( sub diferite forme ) continuă şi azi şi vor continua până la sfârşitul lumii, când spune Mântuitorul: "Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din Împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea". (Matei 13:41)
În sfârşit cel care se face vinovat de sminteală, este răspunzător de răul pe care l-a favorizat direct sau indirect şi, ca atare, este obligat să-l repare, să-l îndrepte. Cum? E foarte greu, de unde şi vorba lui Iisus cu piatra de moară legată de gât.

Singurul remediu este pocăinţa, aşa cum a înţeles-o sfânta Pelagia, care era cunoscută de toată lumea pentru viaţa sa destrăbălată. Într-o seară a intrat la ea un tânăr cu gânduri păcătoase. Cum a trecut pragul casei, acesta a căzut dintr-odată mort. Stupefiată, Pelagia se converteşte, face o mărturisire generală, taie o mână a mortului şi fuge cu ea în pustiu. Aici îşi face o celulă, atârnă mâna, şi, ori de câte ori o priveşte, se loveşte în piept şi cere iertare lui Dumnezeu zicând: "Pelagia, un suflet arde în iad din cauza ta!"

Ceea ce în sine nici nu e păcat, dar este posibil ca pentru alţii sa fie ocazie de păcat trebuie evitat, urmând exemplul delicat al apostolului Pavel care spune: " De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veci carne, ca să nu aduc sminteala fratelui meu." (1 Cor.1:13) Tocmai mi-a fost rănit sau ucis sufletul. Ce pot să fac? Îmi întorc privirea spre lumină, mă duc la Dumnezeu şi am să-I ascult glasul. Recunosc că m-am rătăcit şi eu singură nu mai pot găsi drumul. Dumnezeu mi-a dat o viaţă şi numai El ştie de ce mi-a dat-o. Am să mă rog să-mi lumineze calea. Am să-I mulţumesc pentru tot ce mi-a dat, pentru tot ceea ce am şi nu voi mai plânge, nu-mi voi mai plânge de milă. Mă voi ridica din nou şi voi merge înainte. Nimic nu e întâmplător în viaţă şi fiecare om ( în felul lui ) are un rost în Univers.

Sunt un om binecuvântat între binecuvântaţi, doar că uneori mai uit valoarea darului ce mi l-a făcut Dumnezeu: VIAŢA, aşa cum este ea. M-am prea îndepărtat de mine şi de Dumnezeu, dar mă întorc la El , pentru că am nevoie sa-mi cureţe rana asta mare din piept. Oare cum voi mai proceda şi de data asta? Cred că ştiu. Singurul remediu pentru a ne vindeca rănile sufleteşti este iertarea. Este necesar să-l iert pe cel ce m-a rănit, chiar dacă rana provocată este mai mare decât două palme omeneşti sănătoase.

Pe undeva merită sa-l iert, pentru că s-a căit pe loc şi vizibil pentru fapta lui, dar cred că l-aş fi iertat oricum pentru că am învăţat un lucru foarte important la Seminarul cu iertarea: trebuie să iertăm mereu (chiar dacă acel om nu merită) şi dacă nu putem de dragul lui, măcar de dragul nostru, deoarece nu merită să suferim ori de câte ori ne amintim ce ne-a făcut.

Eliberarea tensiunilor prin violenţă, mânie, nu este decât o soluţie temporară şi nu vei simţi că ai iertat cu adevărat decât atunci, când întâlnindu-te cu cel care te-a rănit sau auzindu-i numele nu simţi nici o repulsie faţă de el şi nu ai nici o reacţie emoţională. Rana uriaşă e acolo, o cicatrice tot va rămâne, ( sub forma amintirii a tot ceea ce s-a întâmplat) dar după ce rana se va vindeca, durerea provocată de ea va dispărea pentru totdeauna.

Un alt remediu pentru ca vindecarea să fie totală este iubirea. În primul rând trebuie să mă accept pe mine aşa cum sunt şi astfel voi reuşi să iubesc, să-i accept şi să-i iert mult mai uşor pe cei din jurul meu. Această metodă o avem de la Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Dacă suntem conştienţi că sufletul nostru este bolnav, atunci procesul de vindecare a şi început.

Oare greşesc mult, dacă nu mai vreau nici să văd şi nici să mănânc vreodată în viaţa mea pere?

PS: Am căutat peste tot subiecte şi articole despre uciderea sufletului, dar spre marea mea mirare abia am găsit câte ceva ( foarte puţin ) pentru a mă ajuta să realizez această lucrare. Să fie oare un subiect atât de rar şi nesemnificativ? După părerea mea, în fiecare cinci minute este ucis un suflet în lume, dar oamenii nu ştiu ce li se întâmplă. Poate e mai bine aşa...

Kati Seicheli-26.06.2008