Pentru persoana cu tulburări bipolare:
Sufăr de aceeaşi afecţiune. Privind în urmă mi-am dat seama că s-a declanşat pe la 15-16 ani, trăind haotic, dar şi pe culmi înalte până la 29 de ani când mi s-a pus diagnosticul tulburări bipolare (eram deja în Franţa, unde locuiesc şi acum, la 36 de ani).

Medicul care mă tratează (un psihiatru / neurolog despre care nu ştiu ce convingeri religioase are, dar care le-a înţeles perfect pe ale mele, şi chiar mă încurajează în a le pune în practică) mi-a spus că pericolul pentru făt este în primele trei luni de sarcină, cât produsul chimic (medicamentul) poate afecta pruncul. După trei luni de sarcină placenta este complet formată şi îl ţine la adăpost.

M-am obişnuit între timp cu ideea pe care medicul anterior mi-o lăsase mai puternic în minte, şi anume că tratamentul medicamentos (nu boala în sine) este incompatibil cu sarcina. Nu am deci copii şi nici nu ştiu dacă îmi pare rău. Îmi plac copiii, mă bucur de cei din jur.

În clipe de scădere a moralului mă consolez cu gândul că nici călugării nu au copii şi totuşi sunt fericiţi cu viaţa pe care le-a dat-o Dumnezeu şi bucuria de a fi cu Hristos.

O soluţie ar mai fi adopţia, dar eu nu mă simt motivată pentru o astfel de aventură.

Momentele de cădere sunt foarte dificil de suportat chiar şi pentru mine, fiind doar cu partenerul meu de viaţă, fără un copil în grijă.

Am să îţi scriu la adresa pe care ai lăsat-o pe site şi poate ţinem legătura.

Mihaela