Maică, iertaţi-mă că îndrăznesc să vin cu o problemă minoră, însă eu am o "sminteală" în ceea ce vă priveşte. V-am ascultat cu multă atenţie pe internet, şi trebuie să recunosc că m-aţi ajutat foarte mult, departe fiind de ţară şi de cei dragi, însă discutând cu cineva despre frăţia voastră, mi-a spus că opriţi maicile de la Sfânta Împărtăşanie câte o lună şi chiar două dacă nu vă sărută mâna şi nu vă fac metanie... Aceasta a spus-o o fostă trăitoare în mânăstirea pe care o conduceţi. Deci, vă rog din suflet lămuriţi-mă şi pe mine; ce e mai important, în ordinea mântuirii: mâna pupată şi metania sau smerenia pe care Mântuitorul a dat-o drept exemplu spălând picioarele ucenicilor... El, Ziditorul cerului şi pământului. Vă rog să scoateţi sminteala asta de la mine, căci îmi pierd şi ultimul dram de credinţă (se bat cap în cap cele spuse de frăţia voastră în conferinţe şi ce spune cea care a stat chiar sub ascultare la Mânăstirea Jitianu a cărei stareţă sunteţi.)
Mihaela
Mihaela mea iubită,
Îţi mulţumesc mult pentru mesaj. O, dacă toţi cei care se smintesc de ceva ar face ca tine, ce bine ar fi! N-ar mai fi atâta ură şi suferinţă în zadar.
Când am citit mesajul tău, te rog să mă ierţi, am râs din toată inima! Şi, chemând pe măicuţele de lângă mine să citească, am fost uimită că nu au râs şi ele. De la maica Sofronia am primit doar: "Doamne, binecuvintează pe vieţuitoarea aceasta"! Te rog, suflet drag, să vii la noi la Mânăstire ca să vezi cum trăim şi cum ne Împărtăşim cu şi de Domnul!
Ne Împărtăşim des şi nimeni nu e oprit de la Împărtăşanie decât dacă nu vrea să-şi ierte şi să-şi iubească aproapele, inclusiv vrăjmaşii, fie ei şi de o clipă, în Domnul cu puterea Lui. Şi, deşi suntem rele şi pătimaşe, ne pocăim, ne rugăm, ne spovedim foarte des şi ne mărturisim gândurile ca să ne putem împărtăşi de Viaţa noastră cea adevărată, după sfânta rânduială pe care am primit-o de la Părintele nostru.
Nu mă miră ce spune surioara respectivă, pentru că îi cunosc bine fantezia pe care o foloseşte ca armă de atac pentru a se apăra de sine, dar mă doare durerea ei. Nădăjduiam că, fie cât de scurtă, şederea la noi a învăţat-o că singura cale spre bucurie este biruinţa împotriva reacţiilor pătimaşe ale sufletului nostru atât de rănit de viaţa în această lume şi că numai prin iertare şi binecuvântarea celor care ne-au rănit putem ajunge să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne cere Domnul! Câtă vreme nu vom învăţa să iertăm şi să ne iubim în Domnul, ne vom osteni mereu şi mereu să găsim oameni pe care să ne răzbunăm pentru durerile trecute. Fie ca Domnul să o mângâie pe surioara noastră cum ştie numai El şi să-i dea putere să ne ierte că nu am putut s-o ajutăm să se îndure pe sine pentru a ne putea îndura pe noi cu harul lui Dumnezeu!
Mulţumesc, Mihaela şi fii binecuvântată!
Cu drag şi respect pentru onestitate,
M. Siluana