De ce vin aşa de greu cuvintele acum când ar trebui să curgă, să dea navală mărturisirea? Cum de sunt toate aşa de estompate, am început să uit, oare? De uitat nu uiţi, nu ai cum să uiţi lunile de anxietate, când treptat vezi că pierzi lucrurile de sub control, când insomnia şi oboseala se prelungesc şi se accentuează pe zi ce trece, când trupul e tot mai istovit, iar mintea e tot mai neputincioasă, când toate duc spre disperare.
Cum e o minte neputincioasă? E o minte cu nervii întinşi la maxim, e ca un geam mare lovit de bolovani, care la un moment-dat se face ţăndări. Ce e în jurul acestei minţi? E zgomot, e furie, e avalanşă de gânduri, e nesiguranţă, e suspiciune, e un adevărat război. Şi vrei ajutor, dar şi graiul e pe jos neputincios, blocat de spaime. Şi iese la suprafaţa depresia alimentată de conştientizarea că îţi pierzi minţile. Depresia nu o văd decât ca un strigăt de ajutor, iar gândul gestului ultim, de asemenea. Şi într-adevăr peste mintea istovită, acest gând se întinde ca o pată de ulei.

Viaţa - aceea la care am tot lucrat, şi m-am ostenit - o vedeam dată peste cap, în jur totul era ruină. Vedeam că parcă toată viaţa am lucrat la un puzzle, am tot meşteşugit la piese, dar când m-am uitat mai bine, nu avea nici un sens. De fapt nimic din jur nu avea sens. Mai mult decât atât, eu eram numai amăgire, din toate punctele de vedere. L-am rugat pe Domnul să mă ia la El. Prăbuşirea era totală, eram disperată într-o situaţie limită.

O săptămână nu m-am mai rugat, cred că în delirul acela doar Doamne mai ziceam, dar nu-mi amintesc. Ştiu că m-am uitat la cerul înnorat şi m-am gândit, cum de nu mă trăsneşte Dumnezeu, la câte se întâmplau. Dar, în ce credeam eu? Cum Îl vedeam eu pe Dumnezeu? Mai mult ca pe ceva abstract decât ca pe ceva concret. Era o atitudine schizoidă o ruptură între pământ şi cer încâlcită şi distorsionată de erorile inoculate de mentalitatea lumii. Periculoase în astfel de momente sunt dorinţa de a da timpul înapoi, sau ideea că poate există şi alte vieţi şi alte şanse de a o lua de la început.

La un astfel de grad de istovire pe lângă gustul nebuniei apare şi gustul pustiirii interioare. Eram atât de secătuita că nici lacrimi nu mai aveam.

Cum am ieşit din acest iad? Nu mai putem să ascult muzică, să mă uit la televizor, o perioadă îmi era greu să citesc, însă ascultam pur şi simplu de pe net conferinţe duhovniceşti, sau interviuri cu duhovnici de la mânăstiri. Şi mai ales prin rugăciune. Dar nu o mai vedeam ca pe o rostire mecanică. M-am apropiat de ea ca de ceva care îmi dădea răspuns la toate. În fiecare cuvânt al rugăciunilor era o uriaşă descoperire. Mi-aţi descoperit că rugăciunea e de fapt comunicare cu Dumnezeu. Totul prindea sens. Mă rugam să îmi trimită Dumnezeu pe cineva să mă ajute, şi am ajuns la acest site. Şi mă uitam la poze ce frumoşi eraţi toţi, şi mă întrebam cum de am ratat Adevărul, cum de m-am înşelat într-atât. Şi m-am lipit cu totul de răspunsurile date celorlalţi, măicuţă. Şi am devenit şi eu cum bine spunea cineva pe site, ca un "burete" care absoarbe tot, căutându-mă pe mine, căutându-L pe Dumnezeu. În această căutare mi-am odihnit mintea. A fost un proces pe care l-aş asemăna cu a învăţa să mergi din nou. De frica cum că aş suferi de nebunie am scăpat când am înţeles, tot de la dumneavoastră, măicuţă dragă, că nebunie era viaţa fără de Hristos. Pot afirma acum, că în acea perioadă am fost cu adevărat ruptă de grija lumii, iar Crăciunul din acel an l-am simţit ca pe o Înviere.

De mai bine de un an şi jumătate v-am scris de nenumărate ori (în gând), am tot reformulat, aveam multe de spus, de întrebat, iar apelul de a trimite şi alţii mărturiile lor l-am simţit direct. Aspectul mărturisirii mă preocupă acum, simt o mare răspundere. Mă iertaţi că m-am lungit, că poate nu e foarte explicit, şi acum, la început de drum sunt nesigură, dar nu vreau să mai deznădăjduiesc. Ce am vrut să subliniez e că şi ceea ce pare bătut în cuie ca ţinând de patologic nu e fără soluţie.

Ţin să vă mulţumesc din suflet atât dumneavoastră cât şi tuturor celor care îndrăzniţi şi scrieţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi.

Cu respect,

Alexandra