21 mai
Am şase ani, sunt la şcoală în clasa întâi. E ora de arte plastice, şi în clasă e o atmosferă de relaxare, de bună dispoziţie. Învăţătoarea ne spune să facem, din plastilină, un coş cu fructe. Îl fac aşa cum mă pricep mai bine, dar cu toată plăcerea şi dragostea (întotdeauna mi-a plăcut să desenez, să modelez, să colorez, să cos). După un timp, învăţătoarea trece printre bănci şi se uită la fiecare. Aştept nerăbdătoare să îi arăt ce am lucrat. Unora le spune "foarte frumos", altora nu le spune nimic. Mie nu-mi spune nimic. La sfârşit, după ce a trecut pe la toată lumea, se opreşte în faţa clasei şi spune: "Cei cărora nu le-am spus nimic au nota patru.". Din câte înţeleg, nota nu va fi trecută în catalog. Rămân nedumerită, descumpănită, dezamăgită. Eram atât de încântată de ceea ce lucrasem... Îmi dau seama că va trebui să-i spun mamei, dar nu mi-e frică, în primul rând pentru că nota nu a fost trecută în catalog, şi în al doilea rând... am această nedumerire... nu înţeleg ce am greşit. Parcă mă aştept ca cineva să-mi spună că a fost o glumă proastă. Ajung acasă şi îi spun mamei că am luat patru. "De ce?" mă întreabă mama. Iar eu, în loc să spun că eu am făcut cât de bine am putut, sau că mie mi-a plăcut ce am făcut şi nu înţeleg de ce am luat patru, îi spun mamei un pretins motiv pentru care am luat patru, dar care nici măcar nu era adevărat, cu atât mai puţin nu aveam de unde să ştiu ce nu i-a plăcut învăţătoarei. Nu-mi mai aduc aminte, dar cred ca i-am spus că nu am făcut o pară în coşul meu. Urmează o bătaie cruntă, în care s-a spălat efectiv podeaua cu mine de păr. "De ce? Nu eşti în stare să faci nişte fructe?". Continui să fiu nedumerită, parcă tot aştept să mă lămurească cineva ce s-a întâmplat. Sunt cu atât mai nedumerită, cu cât nota nu a fost trecută în catalog, iar ideea mea la această vârstă e că mama vrea ca noi să avem numai note de zece în catalog. Mama mă pune pentru tot restul zilei să stau la masă şi să desenez o pară. Îmi desenează ea una, apoi îmi trânteşte creionul în faţă şi mă pune să desenez şi eu. Mie nu vrea să-mi iasă acest desen. Sunt şi mai nedumerită. Totul a pornit de la un modelaj în plastilină, care mie totuşi mi-a plăcut. Stau toată ziua în faţa caietului în care trebuie să desenez şi para mea iese din ce în ce mai prost. Îmi dau cumva seama că nu e greu de desenat, dar... parcă creionul se încăpăţânează să nu facă ce i se spune. Până la urmă, seara, mama se plictiseşte să mă tot vadă în bucătărie, şi "îmi ridică" pedeapsa.

SENTIMENTE DISTRUCTIVE

Cred că confuzia şi mai ales neîncrederea în mine au fost cele mai distructive sentimente. Privind înapoi, ce mi se pare cel mai uimitor la acest moment, este faptul că nici măcar nu mi-a trecut prin cap să-mi apar punctul de vedere, ba mai mult, am găsit o justificare, o scuză, practic inventată, pentru, până la urmă o nedreptate care mi se făcuse. Este un comportament pe care l-am repetat şi mai târziu, în viaţa mea.

URMĂRI

Nu ştiu dacă a existat o urmare clară a acestei întâmplări. Ştiu că, încet-încet, am început să-mi pierd interesul pentru desen şi arte plastice, să consider că nu am talent la aşa ceva, poate şi pentru faptul ca sora mea a beneficiat, mai târziu de laudele şi sprijinul unei profesoare de desen, astfel încât, ea era mereu descrisă ca fiind "cea talentată la pictură". În timp ce eu eram împinsă mereu spre materii realiste, pentru a continua "meseria" tatălui meu, şi, din păcate, reuşind să învăţ destul de bine la astfel de materii, părinţii mei m-au "văzut" brusc un talent al fizicii şi matematicii. Mai mare fiind, scriam poezii şi povestiri pe ascuns, citeam foarte mult pe ascuns. Dar în capul meu a rămas că astfel de ocupaţii nu pot fi decât un hobby neînsemnat, bun pentru timpul liber din vacanţe, şi că eu oricum nu pot produce o creaţie de valoare. Mai târziu, mama ajunsese chiar să-mi încuie biblioteca, ceea ce mi-a întărit această perspectivă. Sincer, ceva parcă a rămas neîmplinit în mine, renunţând la aceste ocupaţii. Mi-aduc aminte că, în prima zi de facultate, o colegă pe care o vedeam pentru prima dată, a venit şi mi-a spus: Ce cauţi tu aici? Tu ar trebui să fii la Arte sau la Literatură". M-a şocat atât de tare. Am întrebat-o: "Se vede pe faţa mea?"; "Da, se vede în ochii tăi."

O altă urmare ar fi că, repet, am repetat cu fiul meu acest tratament. În sensul că l-am criticat atunci când încerca să coloreze şi, bineînţeles că nu-i ieşea foarte bine, mai greşea. Sau când învăţa să lipească. Îl criticam, dar la fel ca mama mea, nici nu-i arătam cum să facă. De câteva ori am avut chiar comportamente demente, irascibile, furioase, isterice, l-am bruscat, am ţipat la el. Bineînţeles că mi-am dat seama că e total nebunesc ce fac şi a trebuit să fac eforturi de voinţă considerabile ca să îl laud chiar şi când nu ieşea perfect (deşi nu cred că sunt prea convingătoare cu laudele mele), sau să râd cu el când mai greşea, sau să îmi dau seama ce trebuie să-i arat ce să facă şi cum să facă. Ca şi mama mea, pretind ca fiul meu să se fi născut învăţat şi perfect. Şi nu numai în ce priveşte coloratul sau desenul, sau lipitul. Chiar dacă, printr-un efort de voinţă mi-am corectat în mare parte comportamentul, răul a fost deja făcut. Lui Luca îi e frică să nu greşească, îi e frică să încerce un lucru nou, "eu nu pot" a devenit una din expresiile pe care le aud cel mai des de la el, nu îi place să coloreze sau să deseneze, nu mai are încredere în el.

CE SENTIMENTE AM ACUM

Faţă de întâmplarea respectivă, în mod ciudat, nu am nici un resentiment. Am povestit-o la modul cel mai detaşat cu putinţă. În mare parte asta se datorează rugăciunii pe care o facem înainte să ne amintim lucrurile astea. Am regrete faţă de drumul meu ulterior în viaţă, faţă de faptul că simt că mi-am ratat o vocaţie, o chemare reală.

SPOVEDANIA

Am spovedit faptul că mă port rău cu Luca, că nu am răbdare cu el.

24 mai

Am tot şase sau şapte ani. Sunt la şcoală. Suntem în timpul orei. Îmi vine să fac pipi, dar îmi e ruşine să cer voie la toaletă. Mă abţin, mă abţin, mă abţin... E din ce în ce mai greu, dar învăţătoarea predă şi îmi e tare ruşine să o întrerup şi mi-e ruşine să audă colegii. Mă foiesc deja, nu mai pot. Şi, până la urmă, nu mai reuşesc... fac pe mine. Sunt udă, iar sub scaunul meu e o baltă. Colegii râd de mine. Mi-e atât de RUŞINE, îmi vine să intru în pământ. Acasă, în baie, mama mă pune să mă dezbrac de pantalonii uzi. Urlă la mine ca turbată, plină de furie. La un moment dat ia pantalonii uzi în mână şi mi-i pune pe faţă, împingându-mă până cad. Şi continuă să mă apese cu ei peste faţă cu furie, cu ură, ISTERICĂ, parcă vrea să mă zobească. "UITE CE AI FĂCUT, IDIOATO!" Mă sperii îngrozitor, sunt îngrozită, plâng.... nu e frica aceea adâncă, vâscoasă, fierbinte, e o sperietură teribilă, ca atunci când îţi sare inima din piept. Nu pot să uit faţa ei în clipa în care mi-a pus pantalonii pe faţă. Vocea ei care devenise ascuţită. Era isterică. Îşi pierduse controlul efectiv. M-am simţit în pericol. Am simţit că vroia să-mi facă ceva rău.

URMĂRI

Am repetat întocmai acest moment cu fiul meu (motivul era cu totul altul). Aceeaşi isterie, aproape aceleaşi gesturi (l-am luat şi l-am apăsat cu faţa de o pernă), aceeaşi pierdere a controlului. E cumplit ce spun eu acum, dar îmi venea să dau cu el de pământ, să-l calc în picioare. La fel cum am simţit atunci că vroia mama mea. De-abia acum fac această paralelă. Cred că dacă pun cele două "secvenţe" una lângă alta sunt aproape identice. Şi Luca s-a speriat cumplit atunci. Şi îmi aduc aminte, că în perioada aceea, a făcut la fel unui copil din parc care îl supărase (l-a apăsat cu faţa de podeaua unui tobogan).

SENTIMENTE FAŢĂ DE PERSOANELE IMPLICATE

M-am tot gândit astăzi la ce simt acum faţă de mama mea. Adevărul e că, atunci când sunt în preajma ei, mă simt tot ca atunci când eram copil. Neajutorată, vulnerabilă, zdrobită sub prezenţa sau personalitatea ei. Încerc să mă fac plăcută de ea, să nu spun lucruri sau puncte de vedere care poate ar deranja-o, să o linguşesc chiar. Mă doboară şi acum criticile ei, gândurile ei negative îndreptate împotriva mea, jignirile ei făţişe. Sunt speriată şi în continuă alertă, ca şi cum şi acum ar putea să-mi facă ceva rău. Şi încă îi mai cerşesc dragostea. La scurt timp după Paşte, i-am spus pentru prima oara nişte lucruri sincere. I-am spus că nu bani vroiam de la ea (îi dăduse lui Luca nişte bani, gest condimentat cu comentariul "uite, să ai să-ţi cumperi mâncare" - aluzie la faptul că noi suntem mai strâmtoraţi cu banii în perioada aceasta; dar niciodată nu le-am cerut lor bani), ci puţină dragoste, acceptare, respectare a deciziilor noastre. Mi-am cerut chiar iertare că nu i-am îndeplinit ambiţiile şi că nu pot fi aşa cum vrea ea, i-am spus că eu îmi doresc altceva de la viaţă, şi că nu e în intenţia mea să o jignesc. Dar nu am avut curajul să-i spun lucrurile astea în faţă, cred că aş fi rămas fără grai de emoţie şi frică. I le-am scris prin sms (matură atitudine pentru un om de 32 de ani, nu-i aşa?). Reacţia ei a fost că din ziua aceea nu ne-a mai căutat. Uneori, când mă gândesc la ce mi-a făcut, simt tristeţe. Alteori, mai ales când văd urmările pe termen lung asupra mea, simt furie, chiar ură. Uneori, îmi venea să mă duc să o bat aşa cum ne-a bătut ea "Poftim, îţi place, te simţi bine?" Dar, ieri şi azi, când v-am povestit toate astea, n-am mai simţit decât detaşare. Un strop de tristeţe, ca şi cum aş privi un film trist.

Chiar voiam să vă întreb: Cum să mai simţim, Măicuţă, ură sau furie, după ce facem Acatistul acela minunat?

Miruna