Maică,
Da, am simţit pe pielea mea că în momentele de suferinţă, şi mai ales atunci când ai conştiinţa faptului că ai greşit tu, faţă de tine, faţă de Dumnezeu, faţă de un om, şi-ţi pare rău din tot sufletul, atunci ai cea mai mare dragoste şi atenţie pentru suferinţele celorlalţi, astea sunt momente binecuvântate, atunci simţi că eşti viu (probabil e greu sau imposibil să trăieşti permanent la intensitatea aia). Mi s-a întâmplat asta după o perioadă când m-am îndepărtat de Dumnezeu, am greşit, am realizat ce s-a întâmplat şi suferinţa m-a făcut să-L redescopăr. Abia acum înţeleg într-un fel sensul acestei întâmplări.
Deci să cred că era neapărat nevoie să cad ca să înţeleg?
D.
Draga mea D.
Nu! Nu! Ci, ai căzut pentru că ai refuzat să înţelegi fără să cazi, pentru că nu îndrăzneai să trăieşti la adâncimea inimii, ci preferai s-o împietreşti ca nu cumva să simţi ce te-ar fi "deranjat" din ce aveai atunci de făcut. Dar când ai căzut, te-a durut (marele şi minunatul dar dat nouă de Dumnezeu la cădere) şi durerea, ajunsă mai mare decât plăcerea pentru care te-ai îndepărtat de Dumnezeu, ţi-a înmuiat inima şi ai auzit şi simţit dragostea lui Dumnezeu din ea. Domnul e acolo, în inima noastră, dar noi nu suntem acolo şi preferăm să o înfăşurăm într-o carapace de nesimţire tare ca piatra, ca să nu ne doară inima şi să nu ne "batem capul"!
Necazurile ne înmoaie inima, dar n-am avea necazuri dacă am trăi cu inima înmuiată de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci, orice durere ar fi dragoste vie, jertfelnică. Dar noi nu vrem să jertfim nimic, şi ne împietrim. Această inimă de piatră ne face să ne purtăm într-un fel în care provocăm necazuri celor din jur şi, pin ei, şi nouă! Acesta e cercul blestemat al urii şi violenţei în care intrăm prin refuzul poruncii iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Durerea din necazuri este chemarea plină de iubire a lui Dumnezeu să ne oprim şi să-L cunoaştem şi să alegem să trăim cu El, în El, Viaţa Lui, Bucuria Lui!
Cu dragoste şi înţelegere şi încredere,
M. Siluana