Azi, Dumnezeu iar mi-a deschis ochii!

De multă vreme mi-am dat seama de faptul, că ceva nu este în regulă cu mine, şi după cum bine ştim cu toţii, am început să caut cu disperare, să "scormonesc".

Am treizeci şi opt de ani şi în afară de câteva pastile pentru durere de cap sau măsele nu am fost nevoită să apelez la nici un altfel de leac, pentru că Dumnezeu m-a ferit de toate bolile. După o copilărie mai zbuciumată, dar curată, la maturitate am primit de la Dumnezeu tot ce-şi poate dori un om!

Am apreciat mereu aceste daruri, dar niciodată nu am reuşit să-mi dau seama cum a fost posibil să fiu în asemenea hal atât de răsfăţată de Dumnezeu, pentru că eram un om ca toţi oamenii, cu nimic mai deosebită decât alţii.

Făcând Seminarul iertării, am înţeles şi cauza răsfăţului meu, iar "problemele" mele de abia atunci au început. Ştiind că am prea multe de rezolvat şi de pus la punct în viaţa mea, n-am lenevit, n-am stat nici o clipă şi mi-am continuat căutările cu mult mai multă îndârjire. Este adevărat, eram în mare conflict cu Dumnezeu, vreo douăzeci şi cinci de ani m-am "răfuit" cu El, dar am avut circumstanţe atenuante: am făcut totul din neştiinţă , iar acest fapt l-am declarat în numeroasele mele teme de la Sesiunea a şaptea a Seminarului.

Am înţeles, că trebuie să mă împac cu Dumnezeu, dar nu ştiam cum să procedez. îmi lipsea enorm, ştiam că fără El viaţa mea nu are nici un rost, aşa că mă duceam zilnic acolo, la El, la Biserică. După întâlnirile cu El la Sfânta Liturghie, după ce ieşeam de la Biserică "vraja" dispărea, iar eu deveneam aceeaşi păcătoasă nenorocită! L-am implorat pe Dumnezeu să mă ajute să ies din iadul în care trăiam, Îl rugam să privească la neputinţa şi la neştiinţa mea. Eram proastă ca gardul şi am cerut neîncetat numai un gram de înţelepciune şi lumină. Le-am şi primit, din belşug, da nu am ştiut ce să fac cu ele. De abia acum mi-am dat seama, că cerând am şi primit (doar nu glumeşte Dumnezeu când ne spune: "Cereţi şi vi se va da") dar, în loc să stau smerită în faţa lui Dumnezeu, cu capul plecat, am stat mândră şi semeaţă, cu capul ridicat, în timp ce mă inundau aceste daruri, iar lumina, prea multă lumină a lui Dumnezeu astfel mi-a căzut direct în ochi şi m-a orbit! De abia după ce mi-am dat seama de acest lucru (după prea multă vreme, ca de obicei!), am aşteptat şi primit lumina cu capul plecat... Îşi poate imagina cineva acest lucru? Unii oameni sunt orbi pentru că trăiesc printre orbi prea multă vreme, alţii devin orbi pentru că au stat prea mult în întuneric, iar EU AM ORBIT DE PREA MULTĂ LUMINĂ, din simplul fapt, că n-am ştiut cum să o primesc! De abia după ce mi-am dat seama de marea mea greşeală, am început să las mândria deoparte şi să aştept darurile lui Dumnezeu cu capul plecat. Astfel venea lumina din belşug, dar nu mă mai orbea şi nu mă ardea, ci se aşeza frumos în toate mădularele mele şi înlăuntrul meu, unde domnea întunericul, şi uite-aşa am început să VĂD! Şi ce am văzut? Haos, mizerie, jeg, lepră, puroi, carne moartă, viermi, piatră, putreziciune, câte şi mai câte! Aici trăia sufletul meu în asemenea condiţii! Eu nu puteam privi, m-am îngrozit de această privelişte macabră, şi dacă nu rezistam să privesc, n-am rezistat nici să încerc măcar să curăţ cât de cât această mizerie, dar tot lumina mi-a dat o speranţă, nu m-a lăsat să cad în deznădejde, amintindu-mi, că trebuie să mă duc la Mântuitorul meu Iisus Hristos, şi să Îl aduc în mine, având certitudinea, că El nu se va scârbi de putreziciunea mea şi va veni şi va curăţi El toată mizeria. Dumnezeu mi-a făcut onoarea de a pune acest suflet în mine, nemernica, în vasul meu de lut, să am eu grijă de el, iar eu ce-am făcut? Am permis tuturor să facă ce vor cu el, să-l mânjească, să-l batjocorească, să-l calce în picioare, să-l ucidă chiar… Şi pentru ce? După toate astea mergeam la Dumnezeu şi Îi strigam: "Cum poţi lăsa Doamne să-mi facă toate astea", dar nu auzeam ce-mi răspundea: "Nu Eu îi las, ci tu îi laşi! Eu te iubesc şi te las să faci ce vrei, iar tu îi preferi pe ei în locul Meu! Ce pot să-ţi fac? Doar ţi-am promis că nu te voi obliga niciodată să faci ceva ce nu vrei". Şi înţelegându-mă cu duhovnicul meu, am hotărât, că Îl voi chema (mă voi Împărtăşi) în fiecare sâmbătă, sâmbăta fiind şi ziua mea preferată de când mă ştiu, şi am văzut că în Evanghelie, Iisus făcea toate minunile şi vindecările sâmbăta. Am mai citit undeva, că ziua de sâmbătă este dedicată Maicii Domnului, iar în Biblie spune să ne rugăm, ca ziua în care va veni Fiul lui Dumnezeu pentru judecată să nu fie iarna sau sâmbăta , şi astfel am simţit eu ceva "magic" în această zi.

De câteva luni m-am şi Împărtăşit în fiecare sâmbătă. După fiecare Împărtăşanie eram un alt om. Îl simţeam pe Mântuitor în toate mădularele mele, simţeam cum mă curăţă, simţeam cum lucrează acolo în mine, şi eram atât de liniştită, de parcă aş fi primit un calmant puternic de fiecare dată, şi trebuia neapărat să mă culc vreo două ore. N-aş fi făcut sâmbăta vreun păcat pentru nimic în lume!, dar trecea sâmbăta iar eu deveneam din nou aceeaşi. Duhovnicul meu, aflând de la mine toate astea, şi văzând, că numai Iisus, prin Sfânta Împărtăşanie mă "potoleşte", mi-a propus să mă împărtăşesc mai des, dar n-am acceptat propunerea. De ce? Pentru că nu vroiam să mă lipsesc de anumite plăceri! Şi în acel moment nici nu puteam...

Lunile au trecut, şi vedeam tot mai clar cât sunt de nefericită şi de singură. Într-o zi, am făcut tocmai ca bogatul nebun din Evanghelie şi am început să vorbesc cu sufletul meu: "Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!".(Luca 12:19).- Ai tot ce şi-ar dori un om pe acest pământ, de ce nu te linişteşti odată? De ce mă chinuieşti fără-ncetare? Ce să îţi mai dau? Chiar nu mai ştiu ce să îţi pot da! Ştiam că am avut inima împietrită, ştiam că nu sunt în regulă, dar zilnic L-am implorat pe Dumnezeu să-mi înmoaie şi să-mi smerească inima, să mă facă precum vrea El să fiu, numai să mă schimbe odată! Nici eu nu m-am suportat, şi mă minunam cum mă poate suporta Dumnezeu! Dar El m-a suportat pentru că m-a iubit! Zilnic Îl imploram la Biserică să mă lumineze şi să mă facă să înţeleg ce e în neregulă cu mine, ce e cu sufletul acesta al meu, care orice-aş face, orice i-aş da, nu-şi găseşte pacea şi liniştea.

Azi m-a luminat Dumnezeu şi în legătură cu problema asta... Simţim cu toţii momentul în care sufletul "o ia razna" şi simţeam mereu acest lucru şi eu. Acesta, fiind zbuciumat, neliniştit acolo în interiorul meu, se zvârcolea, nu-şi găsea locul şi îmi atingea şi lovea toate simţurile.

Uneori îl întrebam: vrei o ţigară? Poftim o ţigară, vrei o cafea? Poftim o cafea!; vrei un grătar cu mujdei şi salată de castraveţi la ora două noaptea? nu-i nimic - poftim şi grătarul!; vrei pepsi? poftim pepsi, vrei dans destrăbălat? poftim dans! Vrei plăceri trupeşti? poftim şi din astea! vrei cristale? cumpăr acuşi! vrei aur? poftim cu tonele! acum rujuri doreşti şi oje? cumpăram îndată vreo douăzeci! Ciocolată pofteşti acum?- o luăm cea mai fină! E sâmbătă! Ups! Ţi-l aduc pe Iisus! şi linişte... pace...

Sâmbăta, după Împărtăşanie nu-mi mai trebuia nici mâncare! NIMIC! De ce numai sâmbăta?

Am început să mă gândesc intens, care poate fi treaba cu sufletul? Am început să iau încet, încet totul de la început, "istoria" lui. De unde am eu acest suflet? De la Dumnezeu. Aşadar, îi dau de toate şi tot nu-l liniştesc de ce? La un moment dat l-am asemănat cu un copil. Cum e un copil? Un copil este născut de o mamă şi are un tată. Dacă părinţii acestui copil pleacă de lângă el, chiar dacă îl laşi în grija a douăzeci de femei şi zece bărbaţi el ce face? Urlă într-una! Plânge şi se zbate până la epuizare! Pot aceşti oameni să-i dea fel şi fel de jucării, pot să-i dea orice mâncare, pentru că refuză orice şi urlă în continuare, iar în momentul în care apare mama sau tatăl lui tace pe loc, se linişteşte şi îşi revine miraculos.

În altă ordine de idei, dacă copilul tău este flămând, ce faci? Îi faci baie? Îi dai jucării? Îl culci? Te joci cu el? Îl duci la plimbare? Îl pui să danseze? Îl faci cu ojă pe unghii? Îi dai o ţigară, pepsi sau cafea? Nimic din toate acestea nu-i vor rezolva foamea. Doar hrana, mâncarea!

Tot aşa este şi cu sufletul! Sufletul nu poate trăi cu bunuri materiale şi nici inima nu poate fi săturată cu cafea, pepsi şi alimente. Avem un trup omenesc cu ochi, urechi, nas, mâini şi picioare. Acest corp al nostru are pofte şi dorinţe îndreptăţite: dorinţa de a mânca, de a bea, de a iubi, de a trăi în societate. Evanghelia însă, ne arată că suntem mai mult decât un trup , suntem şi un suflet viu, care a fost creat din suflarea lui Dumnezeu şi după chipul lui Dumnezeu! După cum trupul are unele nevoi şi trăsături caracteristice, la fel şi sufletul are nevoi. Acesta nu doreşte altceva decât pacea, mulţumirea şi fericirea. Acest suflet al nostru nu poate fi împăcat, nu poate primi linişte şi pace decât de la Dumnezeu. Nu acceptă nici un surogat, (oricât ne-am sfărma noi să îi dăm) ci numai Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru îl poate sătura şi linişti. Aceasta este singura cale şi modalitate pe care o acceptă. Aşadar, am înţeles foarte clar ce am de făcut. Trupului meu îi voi da cele necesare, dar dacă vreau ca armonia între trup şi suflet să se realizeze, am o singură modalitate, nu am de ales. Mă voi întâlni cât de curând cu duhovnicul meu, şi am să-i dau de ştire hotărârea mea. Dacă sufletul meu tânjeşte după Domnul, am să mă duc cât voi putea de des să i-l aduc. Acum înţeleg spusele Mântuitorului: "Vă dau pacea Mea. Nu o pace cum vă dau vouă oamenii..."

NIMENI nu-mi poate oferi ce îmi oferă El!

Sufletul meu are nevoie de tot atâta atenţie ca şi corpul. El are nevoie de legătura cu Dumnezeu. El tânjeşte după dragoste, linişte şi cugetare. Dacă sufletul meu nu este hrănit şi antrenat zilnic, el slăbeşte şi se atrofiază, devine nemulţumit, tulburat, îngrijorat. Eu îl duceam zilnic la biserică, il arătam doar pe Iisus iar când ieşeam de-acolo urla iar după El, acasă, prin icoane l-am "agăţat" pe Mântuitor pe pereţi, l-am aşezat prin toată casa să Îl vadă, şi să se liniştească, dar sufletul nu dorea să Îl vadă pe pereţi, ci să Îl aduc în mine, ca să se hrănească cu El!, şi să poată trăi! Acum am înţeles, că numai Dumnezeu prin Iisus Hristos poate satisface pe deplin cerinţele sufletului meu, pentru că sufletul meu a fost creat pentru Dumnezeu şi fără El va fi veşnic neliniştit şi tulburat. Lucrul cel mai interesant şi în acelaşi timp şi ciudat este faptul, că acum, după ce am înţeles în sfârşit ce s-a întâmplat cu sufletul meu, sunt mai liniştită decât oricând. Încă nu am ajuns să mă Împărtăşesc mai des, dar consecinţa celor învăţate şi gândul instalat reprezintă deja o certitudine, o promisiune pentru sufletul meu, care acum stă liniştit şi îşi aşteaptă hrana cea adevărată. Ştiţi de ce? Pentru că simte în mine transformarea făcută de Dumnezeu, Căruia zilnic Îi ceream la Biserică să-mi schimbe şi mie viaţa, precum a schimbat şi viaţa Mariei Magdalena. Plictiseala şi singurătatea au şi dispărut şi am devenit plină de speranţă. Dumnezeu mi-a ascultat cererea, şi mă va ajuta, ca "după cum odinioară mi-am făcut mădularele mele roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeam fărădelegea, tot aşa, de-acum încolo trebuie să îmi fac mădularele mele roabe ale neprihănirii, ca să pot ajunge la a mea sfinţire".(Rom. 6:19) În loc să îmi hrănesc sufletul cu ură, trupul cu plăceri vinovate şi să îmi otrăvesc viaţa din cauza îndârjirii şi a încăpăţânării, mai bine voi ceda şi mă voi smeri în faţa lui Dumnezeu. Numai astfel se va putea sfârşi lupta mea (de o viaţă) şi va dispărea definitiv încordarea interioară. Dumnezeu m-a convins în sfârşit de faptul, că trebuie să fiu smerită şi a reuşit să facă acest lucru fără să-mi nimicească forţa şi energia. El doar mi le dirijează. Nu-mi cere să renunţ la temperamentul meu, ci mă învaţă doar să îl înfrânez, şi să îl dirijez către un scop precis. Dumnezeu nici nu se poate folosi de un om fără nici un temperament ci îmi propune ceva, "Ia jugul Meu şi învaţă de la Mine...", iar eu îndrăznesc cu tot curajul să iau acest jug, pentru că sunt mai mult decât convinsă că nu mă va lăsa să îl duc singură, ci El va duce partea cea mai grea, să fie El în veci lăudat, slăvit şi binecuvântat!

Vă îmbrăţişez cu prea mult dor şi drag, vă sărut mânuţele şi VĂ IUBESC NESPUS DE MULT MĂICUŢA MEA, al dumneavoastră copil,

Kati