Dragă maică Siluana, aş dori să vă adresez şi eu o întrebare, după ce vă relatez o situaţie din viaţa mea. Părinţii mei nu au fost ataşaţi de biserică. După un timp l-am găsit pe duhovnicul meu, care este un om plin de dragoste faţă de om. L-am îndrăgit de când l-am văzut prima dată şi dânsul, prin har, m-a apropiat de Dumnezeu şi biserică. Când aveam o problemă dânsul mă primea cu dragoste şi-mi dădea sfat. Acum, fiindcă nu mi-am găsit serviciu în oraşul meu, va trebui să plec în alt oraş pentru un timp. Deci îl voi pierde pe duhovnicul meu. Şi am şi unele gesturi, pe care le-am avut faţă de dânsul, pe care le regret. Pentru că uneori l-am ocolit - dânsul fiind călugăr - ca să nu mă întind la discuţii şi să-i fur din timp, să nu-l transform în om lumesc. Eu vreau să fie mai bun, mai cum şi-a dorit atunci când a depus voturile monahale. E un părinte foarte bun şi deschis şi mereu se îngrijea de mine, iar eu câteodată îi respingeam purtarea de grijă, ca să nu-l încurc cu grijile mele mai mult decât trebuie. Mă făceam că nu-l văd, că nu vreau să-i vorbesc când n-aveam ceva important să-i spun. Ştiu că pare ciudat, dar o făceam pentru mântuirea părintelui. Numai când aveam o problemă importantă i-o ziceam şi atunci nu mă întindeam la vorbă, să nu cumva să-i răpesc timpul. Dar îl iubesc foarte mult pe părintele meu. Şi acum, cu serviciul meu în alt oraş, ne vom despărţi pentru o vreme. N-aş vrea să mă despart de singurul meu părinte duhovnic, îmi pare tare rău când mă mai întreabă ce mai fac şi eu îi zic că mă pregătesc să plec în alt oraş. Nici pe părinţii trupeşti nu-i iubesc ca pe părintele meu duhovnic, pentru că dânsul a purtat grija sufletului meu, mereu m-a încurajat şi a fost alături de mine.
Ştiu că trebuie să plec în alt oraş pentru serviciu, nu se poate să stau degeaba doar pentru că nu-l voi mai vedea pe părintele meu. Acum îl evit şi mai des, pentru că nu pot să mă mai bucur ştiind că nu-l voi mai vedea aşa des ca înainte şi nici sfaturi de la dânsul n-am să mai iau ca înainte. Şi părintele nu ştie de ce îl evit eu, şi eu mă simt tare întristată după ce îl evit. Şi mai întristată mă simt când dânsul mă priveşte cu bucurie şi eu mă fac că nu-l mai cunosc, ca să-mi fie mai uşor la plecare. Credeţi că procedez corect?

A.