Dragă Măicuţă,
Încep acum sesiunea a cincea. E o sesiune deosebită! M-am bucurat mult când am citit-o şi mi-a adus mare luminare şi bucurie acea rugăciune pentru vrăjmaşi. Din schemele mele cele dintotdeauna n-am ieşit nici pe departe, dar ce speranţe mari se întrevăd, numai înţelegând câte o fărâmă din cele ar putea fi şi din cele ce sunt, pentru că aşa le e menirea!
Mi s-a părut foarte "interesant" că am aflat de pe acel blog ce s-a întâmplat cu Centrul şi apoi am citit această rugăciune pentru vrăjmaşi! Imediat am înţeles că revolte şi petiţii şi ţipete şi nervi nu-şi au locul aici, că ar fi o ruşine la Domnul să ne apucăm să ne manifestăm isteric în faţa a ceea ce este să fie. La ce bun să ne panicăm şi să strigăm că gata, miracolul va dispărea, se va stinge, fără acea clădire Măicuţa n-o să mai ajute pe nimeni, vai, vai, ce ne facem? La ce bun? Nu-i mai bine să recunoaştem în faţa Domnului că nu noi avem puterea să decidem lucrurile acestea şi să ne rugăm să fie aşa cum e voia Lui? Am citit şi despre băiatul de la "Întoarcerea fiului...". S-a călugărit? Nu pot să cred, e o veste aşa de frumoasă! Să-i transmiteţi că noi ne simţim tare aproape de el şi ne rugăm să fie luminat şi iertat şi curat toată viaţa!
Apoi, pentru prima dată de când vă cunosc, m-a umflat râsul la ceva ce înainte m-ar fi smintit sau enervat: cineva a spus că: "Aaa, Maica Siluana, căreia preoţii trebuiau să-i sărute mâinile şi să-i facă metanii ca să fie binevăzuţi de Î.P.S.?". Eram tristă, obosită şi necăjită, dar propoziţia aia chiar m-a făcut să râd. Ce mă fac, Măicuţă, eu nici dreapta nu v-am sărutat şi nici metanii nu v-am făcut, nici măcar nu v-am văzut vreodată în realitate, dacă mă prinde Î.P.S.? Pe mine ce v-a făcut să mă numiţi copil iubit şi drag şi să mă liniştiţi când îmi era greu? Metaniile mele, pe care nici nu ştiu cum să le fac? Dorinţa de a vă da "bine" pe lângă Î.P.S., care nici nu ne cunoaşte? Sau Domnul Dumnezeul nostru, care a lucrat în noi toţi, ca în nişte copii obraznici şi plângăcioşi şi doritori de Lumina mare? Nu vă mândriţi, Măicuţă dragă, dar să ştiţi că noi vă iubim şi vă preţuim aşa cum sunteţi, alături de noi şi gata să creştem împreună. Mare e Dumnezeu!
De fapt, v-am scris ca să vă povestesc o minune. O minune care m-a umplut de uimire şi fericire mare. Fetiţa mea a împlinit 3 ani acum câteva zile. Aseară ne alintam înainte de culcare. Ştiţi cât mă chinuiesc (ca mulţi alţi fraţi şi multe surori întru Domnul) să pricep şi eu, la 34 de ani, că Domnul iubeşte omul, urăşte doar păcatul. De unde oare ştie un copil de numai 3 ani adevărul acesta şi cum să o fac să nu-l piardă? Ascultaţi ce-mi zice. Ne giugiuleam noi vesele şi îmi zice: "Mami, ce te mai iubesc!". Zic: "Şi eu te iubesc, puiule; dar tu mă iubeşti mereu?", "Mereu, mami, mereu!". "Cum, mă iubeşti şi când te cert?", "Te iubesc, mami. PE TINE TE IUBESC. "Certeala" nu o iubesc, dar pe tine te iubesc şi când mă cerţi!". Poate ar trebui să o rog pe ea să-mi fie profesoară la seminar? :) Cum să nu crezi în Dumnezeu, oare, când vezi că ne naştem cu adevărurile astea aşa de adânc înrădăcinate în noi, că ştim exact ce e bine, şi că dacă nu ne mai amintim... e doar vina noastră!
Binecuvântaţi, Măicuţă! Domnul să fie cu toţi!
Cu iubire,
Gabi
Draga mea, Gabi, dragă
Am râs şi eu din toată inima la acel citat cu mătăniile! Am râs şi apoi m-am gândit: ce-l poate face pe un om să creadă sau să scrie asta? Şi cred că nu este decât lentila fumurie prin care privim viaţa ori de câte ori murim de frică, pentru că ne credem singuri pe acest pământ şi în această lumea "rea"! Dar, de vom îndrăzni să credem în Dumnezeu, va veni ziua în care descoperim că nu suntem singuri şi atunci putem alege să ne lepădăm de toate şi să urmăm Celui ce mereu este cu noi şi în noi, dacă Îl primim, aşa cum ai văzut cu ochii tăi în fetiţa ta.
Apoi, după, L-am rugat pe Domnul să-l binecuvânteze pe autorul acelor rânduri, parcă am putut să văd cumva şi cu ochii lui adunând din memorie frânturile de vorbe şoptite în spatele meu uneori. Se spunea că sunt protejata Î.P.S. Teofan şi că aş avea mare trecere la Înalt Preasfinţia Sa. Ba, cineva chiar m-a rugat să-l rog ceva, pentru că "pe mine mă ascultă". Atunci i-am spus acelei persoane şi vă spun şi vouă acum: da, mă asculta şi punea preţ pe părerea mea de multe ori, dar nu pentru că eram protejată, ci pentru că eram slugă netrebnică, dar credincioasă a Adevărului pe Care Îl slujeşte ca arhiereu. Felul în care Îl slujeşte Înalt Preasfinţitul Teofan pe Domnul mă umple de bucurie, încredere, respect şi dorinţa de a-l ajuta în slujire cu toate puterile mele. Tu, copil iubit, spui că nu-l cunoşti, dar rugăciunile şi binecuvântarea lui îmi dădeau mie curajul şi puterea să-mi pun talanţii la vedere, să am încredere că mă va păstori astfel încât să nu cad iremediabil în mândria sau salva deşartă, care m-ar înghiţi fără această protecţie şi îndrumare duhovnicească! Părintele meu, Mitropolitul Teofan, şi-a asumat în faţa Domnului şi a Sfintei Biserici misiunea mea, şi nimic n-aş fi putut face fără această asumare. Când m-a chemat la Craiova şi l-am urmat, părăsindu-i pe "boschetarii" mei iubiţi din Bucureşti, nu ştiam ce anume voi face la Craiova. Şi toate au venit "de la Sine", fără opintiri şi tragedii (în afară de cele inerente defectelor mele de caracter, care îşi scot de multe ori colţii, în ciuda vârstei şi luptei mele duhovniceşti). Toate au fost cu mila şi harul lui Dumnezeu. Şi, dacă acum e o oprire, e doar o reorientare a lucrării Lui cu noi şi prin noi, slugile Sale netrebnice. Aşadar, Copila mea, e foarte posibil ca un privitor din afară, lipsit de curajul de a fi "slugă netrebnică" a lui Hristos Domnul, să citească prin lentilele fumurii ale rănilor sufleteşti nevindecate această relaţie binecuvântată de Dumnezeu şi, de aici, pe toate cele născute din ea. Dumnezeu să-l ierte pe acest privitor, să-l binecuvânteze şi să-i dăruiască bună intrare în Bucuria Lui cea sfântă!
Mă întrebi: "Pe mine ce v-a făcut să mă numiţi copil iubit şi drag şi să mă liniştiţi când îmi era greu?" şi încerc să-ţi răspund. Om drag, eu am trăit toate spaimele şi durerile voastre, chiar dacă evenimente au fost diferite de cele trăite de voi. Eu am fost în iad şi Domnul m-a scos şi m-a primit în Bucuria Lui şi m-a trimis pe Cale să vă întâmpin pe cei ce căutaţi o mamă care "ştie drumul"! Când îmi scrieţi durerile şi frământările voastre, mie mi se zvârcolesc "măruntaiele de mamă", mă dor pur şi simplu ovarele, şi această durere vă face loc în inima mea. N-am nici un merit. Nu e lucrarea mea! Şi, deşi de multe ori urlu, la propriu, de durere pentru cele ce-mi scrieţi, nimic nu rămâne ca durere după ce o încredinţez Domnului şi voi acceptaţi să faceţi voia Lui. E taină mare, dar extrem de simplă lucrarea Lui în noi şi prin noi. Vine pe măsură ce ne încredinţăm Lui şi învăţăm să facem voia Lui hrănindu-ne cu ea, din ea!
Nădăjduiesc ca Domnul să acopere cu harul Lui această mărturisire a mea, ca să nu-mi fie spre cădere mie, şi sminteală cuiva dintre voi. În acelaşi timp, aş dori să vă rog să nu vă fie mai frică de cădere decât de şederea pe loc din frică sau lene. Mai bine îndrăznim şi cădem şi cerem milă şi Domnul ne ridică, decât să acceptăm gândul că nu merităm, că nu suntem buni, că nu e de noi...
Curaj! Şi bucurie Sfântă!
Te aştept mai departe, Gabriela mea dragă!
M. Siluana