Doamne ajută, Măicuţă dragă!
Măicuţă, vă port în rugăciunile mele mereu, mereu, vă binecuvântez aşa cum de la dumneavoastră am învăţat, Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu în fiecare zi că v-am cunoscut. Mă rog Lui şi tuturor sfinţilor să vă dea sănătate şi să vă ocrotească mereu. Este mai bine de o lună de când nu v-am scris, în fiecare zi îmi propun şi parcă ceva mă opreşte. Acum am venit de la serviciu şi înainte de a intra pe uşă mi-am propus să deschid calculatorul şi să vă scriu înainte ca puştoaicele mele să ajungă acasă. Am citit cu bucurie sâmbăta aceasta câteva răspunsuri la scrisorile primite şi am simţit în suflet o mare bucurie şi multă linişte.

Nu ştiu cum a rămas cu Centrul de Formare şi Consiliere şi nici nu mi-am pus prea multe întrebări când am primit vestea cea proastă. Am simţit o durere şi o tristeţe de nedescris, însă m-am rugat Bunului Dumnezeu să facă totul după voia Lui! Sper din toată inima că sunteţi sănătoasă, atât dumneavoastră cât şi ostenitoarele de la Centru, şi nădăjduiesc că lucrurile se vor schimba toate în bine şi asta pentru că El face minuni cu noi şi pentru noi în fiecare zi.

În fiecare zi îmi spun că "am atâtea să-i scriu Măicuţei!" şi când mă aşez în faţa calculatorului totul se transformă în linişte, am senzaţia că au trecut câteva minute de când am vorbit ultima oară. Este ciudat, dar în acelaşi timp îmi face bine acest gând. În fiecare zi fac aproape o oră până la serviciu şi înainte de a începe să lucrez, mă lua cu tremur pe şira spinării, mă întrebam cum o să rezist. Nici acum nu îmi dau seama prea bine cum, însă ceea ce mă bucură, Măicuţa, este că nu mai am teamă. Pentru că eram mereu slăbită şi bolnavă de atâta nesomn, m-am rugat Lui să mă ajute în fiecare zi, fără să fac planuri cincinale, să mă ajute să rezist ca să aduc o pâine pe masă.

Astfel, mersul cu metroul a devenit o bună ocazie să continui Sesiunea şapte, iar dacă nu ar trebui să cobor la capăt de linie, cred că nu m-aş mai opri din rugăciune. Astfel stau de vorbă şi cu dumneavoastră în fiecare zi! Rugăciunea inimii mă ajută, Măicuţă, de atâţia ani să rezist, dar acum simt puterea ei ca niciodată!

După ce v-am întâlnit în Montreal, o perioadă cel puţin, mi-am dorit să stau mai mult singură, să mă rog, căci numai aşa simţeam că pot s-o fac.

Nu am cuvinte să-I mulţumesc că mi-a dat puterea şi liniştea să pot să fac asta şi în aglomeraţie, printre tot felul de oameni, de diverse naţionalităţi...

În adâncul inimii ştiu că înţelegeţi despre ce vă vorbesc, deşi poate pare ridicol ceea ce spun. Mă rog în fiecare clipă, Măicuţă, să mă pot ruga şi să învăţ să iubesc, căci îmi lipseşte dragostea şi sunt foarte departe de ceea ce înseamnă a fi un bun creştin.

În ultima vreme am căzut însă, pentru că, cu toate că mi-am dat seama că nu fac bine ceea ce fac, am lăsat totul la voia întâmplării şi nu m-am rugat. Şi dacă am lăsat puţin, doar puţin să se întâmple acest lucru, nu am mai putut să-mi opresc gândurile şi nici gura.

El m-a lăsat aşa să orbecăiesc ca o nebună (sâmbăta aceasta s-a întâmplat acest lucru), pur şi simplu NU AM VRUT SĂ MĂ ROG...

Aveam un chef nebun să mă cert cu soţul meu şi am făcut-o, supărându-l foarte tare... deşi numai cu o zi înainte stând în faţa icoanei mi-a venit în gând să mă rog ca Bunul Dumnezeu să mă vindece de răutate, să mă înveţe să iubesc.

Pentru că iubesc, însă e un fel special de a iubi, diferit de cel al Lui de a iubi, pe care mintea mea nici nu poate să-l conceapă.

Eu iubesc însă în mod condiţionat, tot timpul vreau să primesc, iar când nu primesc "tai şi spânzur în stânga şi-n dreapta". El nu îmi cere nimic şi, în plus, de câte ori cad în genunchi şi cer iertare, El mă primeşte şi îmi sărută grumazul. Cine poate să înţeleagă asta?

Într-o zi m-am trezit întrebându-mă "Cine eşti Doamne, Dumnezeul meu?". Apoi mi-a fost ruşine şi am rectificat în gând, spunându-I: "Ştiu, eşti Împăratul Cerului şi al pământului" şi tot repet asta şi Îl tot chem ca să învăţ frica de a nu mai face greşeli.

Măicuţă, cu toate că simt ce simt în inima mea de atâta timp, ar mai trebui să fie loc de vreo urmă de întrebare, ar mai trebui să uit vreo clipă ce mult mă iubeşte? De ce totuşi cad, în fiecare clipă greşesc cu gândul, cu vorba, cu fapta, dar câteodată o fac de oaie...

Mă apucă aşa o furie şi o nelinişte!

Dacă mă gândesc la ceva, banal, nu ştiu ce exemplu să vă dau, şi nu Îi chem Numele, totul e foarte dificil, şi cum încep să binecuvântez, totul dispare ca un fum, în sufletul meu e linişte şi rezolv problema care era parcă de nerezolvat. Încerc să înţeleg dar nu înţeleg, cred din toată inima şi chem în fiecare moment Numele Lui. Timpul ăsta nu ajunge, distanţele sunt foarte mari aici, mult se pierde pe drum până la serviciu şi înapoi, mult e până la şcoală şi până la grădiniţă, este o dinamică controlată, iar câteodată simţi că trăieşti efectiv ca un robot. Îmi spun în fiecare zi ce minunat e Domnul şi ce mult ne iubeşte şi nu pot să-I mulţumesc că ne-a lăsat şansa de a-I chema mereu Numele "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasă!", "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!".

Îmi dau seama cu fiecare zi, ce putere stă în această scurtă rugăciune pe care fiecare poate să o spună, chiar şi atunci când se spală pe dinţi sau munceşte.

Dar câţi ştiu asta, Măicuţa mea?

Vă mulţumesc din suflet pentru tot ceea ce m-aţi învăţat, vă mulţumesc pentru rugăciuni şi pentru dragoste. Mă rog ca Bunul Dumnezeu să vă ajute să transmiteţi în continuare oamenilor, tinerilor în special, această dragoste nebună după Hristos, această putere, care nu se poate exprima în cuvinte: BINECUVÂNTAREA!

Vă îmbrăţişează cu dragoste şi dor, de departe, Cornelia.

Bucurie sfântă!

Cornelia