Îmi pare rău
Și nu ești singura pe care
Din necurată desfrânare
O am urât...
Și mort era sufletul meu.

Te-am pizmuit,
Te-am dezgolit cu tulburare
Din acea primă clipă-n care
Iisus te-a miluit.

De te-am iubit
A fost pentru asemănare
Că eram doi cu-aceeași supărare,
Că nu eram doar eu nefericit.

Când mâna plină ți-a întins
Domnul Iisus să-ți dea mâncare,
Eu am gândit că milă n-are
Că pe-al meu dor nu l-a atins.

Când am văzut c-o flacără s-aprinse
În sufletu-ți de frig cuprins
Pe mine, geamănu-ți, din greu a nins
Și pizma mea ușor candela-mi stinse.

Urât mi-am fost până și mie
Ce nu știu binele de rău;
Și m-am urât și însămi eu
Gândindu-mă uitată pe vecie.

Și-am început cumva să plâng
Acolo, înăuntru-n casa-nchisă,
Unde e frig și lumânarea stinsă
Unde-i pustiu și urlă vânt.

Acolo-n liberul mormânt,
Trăia cu mine-o boală vie
Și totuși era spre groază mie
Era mai rău decât ca în pământ.

Stăteam cu spatele în ușă
Și rezemată răul îl vedeam
Și peste tot, slăbită, îl simțeam;
Gândirea-mi, sfori, trupul, păpușă.

Și-mi amintesc cum te vedeam pe geam
Cum tu plângeai, la fel ca mine
Și-n nopți târzii de teamă pline
Legate-n gând, aproape, te simțeam.

Și ai plecat...

Și ai plecat. Ba nu!
Acolo te văd iară!
Ești învelită-n haină ca de ceară
Și ochiu-ți arde, și parcă ești fum.

Întâiul gând: mă mir
Și cad cu fața la pământ...
Astăzi ești înger sfânt?
Păcatele-mi în față se înșir.

Tu ai scăpat, din trup de tină
Ce astăzi a luat foc
Că văd intrând din loc în loc
Puternică Lumină.

Însă când viforul stârnit s-a liniștit
Și-n geamu-mi vechi chiar Pacea S-a lăsat
Și frica mea s-a destrămat
Cu suflet larg deschis, pășit-am întărit.

Și iată că m-am ridicat
Cu primul pas, în noapte și-n abis,
Iar de-l făcui, ușa în urmă-mi s-a deschis
Și Duhul Sfânt în pași-mi m-a urmat.

Și m-a călăuzit.
Hristos m-a miluit.