Am o oarecare teamă în încercarea de a da un contur scris relaţiei pe care o am acum cu Dumnezeu. Ar trebui să-mi amintesc de zorile credinţei mele, ca să-mi dau seama de unde vine starea mea actuală şi dacă este justificată.
Întoarcerea mea la credinţă a fost spectaculoasă din punct de vedere duhovnicesc. Mama se ruga mult pentru mine, pentru că vedea în ce chin sufletesc trăiesc. Se ducea la biserică şi îmi sfinţea hainele, eu nu ştiam acest lucru, însă mă simţeam îngrozitor în acele haine şi chinul meu sufletesc creştea. Nopţile mai ales erau îngrozitoare, eram practic chinuită de demoni, încercam să întrevăd sensul şi nu reuşeam, pentru că nu găseam calea pe care să apuc. Mă închideam în baie cu gândul să mă sinucid, dar îmi spuneam apoi: "şi dacă totuşi există un sens?", trebuia să-mi mai dau o şansă să-l găsesc. Mama a încercat să abia o discuţie cu mine şi să mă îndrepte spre biserică, dar eu am zâmbit ca o atotştiutoare şi i-am spus că nu cred şi, deci, nu are sens să vorbim, dar am mai spus ceva, ceva care simt că a fost hotărâtor pentru întoarcerea mea: "Dacă Dumnezeu există, atunci nu se poate să nu mi se descopere, pentru că iubesc morala creştină şi cred că fără ea ar fi haos în această lume." (aveam în jur de 18-19 ani.).
Mă plimbam ziua pe străzi şi îmi era teamă de nopţile acele care parcă aveau un chin fără de sfârşit. Dar iată că într-o noapte totul s-a schimbat, au început să se deruleze în mine imagini de la facere lumii, era somn şi parcă nu era, e greu de spus, dar în fiecare creştin există, ca un cod genetic, geneza lumii, iar în mine se ştersese. Simţeam cum o putere scrie iar în sufletul, în inima mea, nu ştiu exact în ce, în mine, este cert, toate acele lucruri şterse, uitate. Apoi s-au deschis nişte porţi mari, de o frumuseţe simplă şi am intrat pe acele porţi în Lumină. Când m-am trezit, Duhul Sfânt era în mine şi nu puteam să concept cum putusem să fiu atât de oarbă, când El, Duhul Sfânt, tot timpul vieţii mele stătuse lângă mine, iar eu nu L-am chemat. Mi se părea că totul este atât de simplu şi de clar. Şi iată, m-am culcat necredincioasă şi m-am trezit credincioasă. Apoi, nopţile care au urmat au fost adevărate învăţături de credinţă. Când am ajuns la Biserică ştiam deja lucruri pe care le descopeream de data acesta în cărţi. Sunt lucruri pe care acum le-am uitat în mare parte. Mi-am dorit înţelepciunea şi am iubit-o, îmi aduc aminte cum mă rugam lui Dumnezeu să mi-o dea şi simţeam c-o primesc, dar ea s-a îndepărtat pe nesimţite de mine şi m-am trezit dintr-o dată atât de singură. Zilele acestea am deschis Biblia la un semn pus de mine cu mulţi ani în urmă. Semnul era pus la Pildele lui Solomon, făcusem însemnări acolo şi am început să citesc toate acele sublinieri şi însemnări puse de mine cândva, şi atunci am înţeles cât de mult m-am îndepărtat de ceea ce-mi dorisem atât de mult.
Zece ani am rătăcit, zece ani necazurile, nevoile m-au dus pe drumuri cu preocupări materiale. Da, m-am spovedit, m-am împărtăşit, nu m-am îndepărtat de biserică şi, cu toate astea, am pierdut foarte mult. Toate necazurile şi greutăţile care mi-au luat liniştea au început cu moartea mamei mele. Atunci am simţit pentru prima dată părăsirea lui Dumnezeu. Era în ziua Sfinţilor Trei Ierarhi. Am venit de la biserică şi când am ajuns acasă mi s-a spus ca mama murise. Totul a fost brusc, neaşteptat. M-au părăsit prietenii, familia, toţi mi-au închis uşile, deşi nu apucasem să bat la ele. Au venit lovitură după lovitură şi a început lupta pentru existenţă. Ce puteam să fac? Am plâns noapte de noapte şi mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute. Nu pot să spun că nu venea ajutorul Lui în cele mai grele momente în care eram la limită, îmi aducea pâine sau de lucru sau alte lucruri trebuincioase, dar totul venea la limită, ca apoi s-o iau de la capăt. Toate erau împotriva mea şi toţi îmi stăteau de-a curmezişul. Slăbeam pe zi ce trecea, am ajuns până la aproape 40 de kg. Şi când am crezut că s-a rezolvat situaţia, iată primesc un telefon care îmi spune că fratele meu este în spital şi situata lui este gravă. Şi ia-o de la capăt cu lacrimi, cu spaime, cu lupta de a rezolva situaţia. Şi iar familia mea s-a îndepărtat şi m-a lăsat singură în această luptă în care părea că nu voi mai supravieţui, nopţi nedormite în spital, suferinţă, lacrimi şi părăsire... Dar iar Dumnezeu mi-a venit în ajutor, trimiţând oameni în momentele cele mai critice şi iarăşi necaz după necaz, scăpam de unul şi venea altul.
Şi iată ca aşa am tot ţinut-o timp de zece ani.
Şi acum, care să spun că este relaţia mea cu Dumnezeu?
Îmi este dor de El, foarte dor!!! Şi nu ştiu de ce mă simt aşa de părăsită... de ce S-a îndepărtat de mine? Îi văd pe cei care au fost în acea perioadă cu mine la biserică în acelaşi cerc de prieteni şi nu pot să nu văd că nu au avut nici pe departe necazurile pe care eu le-am avut. Pot să spun că m-am simţit ruşinată de ei, nu ştiu de ce, poate că mă simţeam judecată pentru însăşi necazurile pe care le aveam. Nu am cârtit în toată aceasta perioadă, nu am spus "de ce", pentru că mereu spuneam că cer mult, de aceea trebuie să dau mult. Dar pe parcursul acestor ani am uitat ce ceream...
Da, îmi este dor de Dumnezeu, dar îmi este şi FRICĂ de DUMNEZEU, însă nu o frică bună, care te îndeamnă să judeci înainte de a deschide gura, îmi este practic frica să mă trezesc dimineaţa, îmi este frică să ies din casă, îmi este frică de reacţiile mele, da, îmi este frică că în următoarea clipă Dumnezeu iar trimite asupra mea un necaz, de aceea îmi este frică de Dumnezeu, că în clipa în care cred că mă odihnesc şi eu puţin va trimite iar asupra mea necazul. De aceea de multe ori Îi spun: "Lasă-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi", Lasă-mă să mă odihnesc ca să pot gusta iarăşi din rugăciune, ca să pot să mă împărtăşesc iarăşi de Tine întru lumina Ta. Lasă-mă să Te iubesc întru odihna şi liniştea mea. Lasă-mă să mă odihnesc la sânul Tău şi nu Te mai îndepărta de mine, nu mă lăsa să mai rătăcesc pe cărările uitării.
În toată această perioadă L-am cunoscut pe Dumnezeul cel drept, de aceea îmi este dor de Dumnezeul cel bun, îmi este dor de Dumnezeul cel milostiv, îmi este dor de Dumnezeul îndurărilor. Îmi este dor de DUMNEZEUL MEU.
Ca o concluzie, cred că în prezent relaţia mea cu Dumnezeu este dominată de FRICA de care am vorbit mai sus.
N.
Copile drag
Ştii tu ce este frica asta? E frica de tatăl tău proiectată pe Dumnezeu!
Acum urmează să te eliberezi de fantoma tatălui tău din mintea ta şi să înveţi să-l iubeşti sănătos. Nu ai nevoie să-l asculţi, nu e nevoie să faci ce spunea el, sau ce-ţi sugera purtarea lui. Nu e nevoie să-L acuzi pe Dumnezeu pentru felul în care s-a purtat tatăl vostru cu voi...
Acum învaţă să fii liberă şi să te împaci cu Dumnezeu pe care ai proiectat tot ce ţi-au săpat în creier părinţii şi lumea aceasta.
Ştii, când eram tânără şi foarte supărată pe Dumnezeu, deşi nici măcar nu credeam în El, I-am reproşat la un moment dat că m-a lăsat pe mine în locul Lui! Că mă pune pe mine să am grijă de progeniturile Lui! Nu ştiu de ce mi-am amintit asta acum. Poate vezi tu o legătură. Ştiu numai că am devenit sluga Lui, sluga Bucuriei şi Iubirii Lui numai după ce l-am iertat pe tata şi i-am făcut loc în inima mea, i-am acceptat prezenţa în sângele şi caracterul meu, şi l-am inclus în dragostea lui Dumnezeu pentru mine şi în dragostea şi recunoştinţa mea către Dumnezeu. Da, tata de care mi-a fost atât de frică încât şi acum mă tem uneori că poate veni să-mi spună că nu e bine ce fac, este încă în mine, dar nu mai are putere absolută asupra mea. Îl prind de multe ori că mă împinge la reacţii binecunoscute, de multe ori încă mai apuc să ascult de bătrânul impuls, dar niciodată ca şi când asta ar fi realitatea. Asta este acum doar urmă a bolii de care puteam să mor, cum a murit şi tata, Dumnezeu să-l ierte, dacă nu mă înduram să mă lepăd de mine şi de toate ale mele, şi de cele "bune" şi de cele "rele" ca să mă predau cu totul în voia lui Dumnezeu, voie care a deveni leacul meu, hrana mea, bucuria mea! Te îmbrăţişez, Om drag, şi am încredere că ne vom îmbrăţişa mai cu adevărat în marea Lui Iubire pe care ai gustat-o deja atunci, demult. De ce a plecat? Ca să intri liberă, nu fascinată, în ea! Curaj! Uşa milostivirii Lui e larg deschisă. Cu tine vor intra şi ei, părinţii tăi şi toţi cei care te-au chinuit pe Cale.
Cu drag şi recunoştinţă,
M. Siluana