De mult mă preocupă conceptul acesta al "tăierii voii" și "omorârii patimilor". Și mă tot întreb, oare cum să fac să ajung eu acolo? Și în general, mintea mea asta sucită, are doar un mod de funcționare: dacă înțeleg la ce servește ceva, în general un lucru sau o acțiune dificil de făcut, atunci mă pot motiva și-mi pot aduna forțele pentru a o duce la îndeplinire. Dacă nu, atunci am mai mare greutate și mă tot poticnesc, cârtesc etc. O să vă dau și niște exemple, desigur, legate de mine:
1. Am primit de la părintele duhovnic sfatul, îndemnul și aprobarea de a merge la serviciu (la un moment dat nu lucram), cu toate că în aparență părea un non-sens. Acasă cu 3 copii, cum mai puteam să mă ocup și de ei, o să mă epuizez în scurt timp etc. Dar am ascultat (pentru că, de fapt, și eu mă cam săturasem să stau acasă, doar în teorie voiam să fiu mama-perfectă-iubitoare-de-copii, dar de fapt nu eram și mă mai și enervam în sinea mea pentru asta, că vedeam că nu-s ce aș fi vrut să fiu), și mi-a ajutat și Dumnezeu și am găsit repede serviciu (mare minune!) și m-am dus. Ca rezultat, s-a văzut imediat! Soțul meu s-a apropiat mult mai mult de copii. E drept că eu începusem cu timpul să fiu iarăși obosită, să simt că pierd controlul la tot, dar ce să-i faci, continuam, dar cârteam și bolboroseam în sinea mea contra lui Dumnezeu, care a îngăduit tâmpenia asta de concept de femeie modernă, contra la părintele duhovnic, contra soțului meu (îl acuzam că i-s mai dragi banii ca nevasta, că doar am putea trăi și dintr-un salar), contra întregii societăți care te leagă de un salariu pentru a putea trăi etc... Toate astea împotriva rezultatului evident ce l-am avut cu soțul meu și după care plânsesem atâția ani, că el neglijează copiii, că nu se interesează de ei etc. Ca să vedeți cât pot fi de... nici n-am cuvinte să spun. Să zicem doar nerecunoscătoare. Și toate astea până ce într-o zi m-am dus aici la o mănăstire și "întâmplarea" a făcut că am ajuns să discut cu părintele de-acolo. Și din una în alta am ajuns și la treaba cu serviciul. La care dânsul lasă așa, o vorbă să scape. Zice: Tu nu vrei să lucrezi? Eu: Nu, dar mă obligă soțul, cu toate că ne-am putea descurca și cu un salariu dacă am vrea neapărat. El spune atunci: E bine, înseamnă că astfel faci ascultare! Boooouuuum! Parcă mi se luase o ceață de pe creier. Cu toate că în sinea mea știam și singură lucrul ăsta, că fac ascultare. Auzindu-l din gura unui părinte ce nu mă cunoaște mai de loc, mi-am dat seama că de fapt lucrul ce-l fac are un sens pentru MINE și pentru MÂNTUIREA MEA! Și pe loc mi-a pierit cârteala. Pot spune că-mi rămâne nostalgia și speranța că într-o zi o să fiu și eu "mčre au foyer", şi asta nu înainte de a-mi intra și ultimul copil la facultate, dar măcar nu-mi mai consum energia în a mă tot suci în mintea mea că nu e bine ce fac etc. Toate astea ca să explic de fapt, că unele persoane mai necredincioase, ca mine, poate au nevoie de mai multe explicații ca să se "îmblânzească".

2. Apoi cele legate de post. Ni se spune să postim din dragoste față de Hristos. Și mă întrebam oare cum să explic asta copiilor mei? Că doar ce, dacă eu nu mănânc ceva bun, îl mănâncă Hristos în locul meu? Pun carnea pe care aș fi putut-o mânca într-o farfurie şi noaptea vine El s-o mănânce? Pot spune că mă abțin pentru El? Are El un avantaj din asta? Cum adică să nu mănânc pentru Dumnezeu, pe care nici nu-L văd măcar? Cred că copiii mi-ar fi râs în nas și i-aș fi și smintit, în plus. De fapt, postul este da, din iubire, dar tot din iubirea lui Dumnezeu pentru noi, nesimțiții! Ca să ne dea prilej să ne antrenam puțin sufletul pentru viața de după moarte, unde (aici preiau chiar dintr-o conferință a dumneavoastră de la Montréal) nu se va mai putea servi de trup ca să mănânce, bea etc. și va trebui să se mulțumească doar cu ce primește de la Dumnezeu. Unde nu va mai avea carne, lapte, brânză și alte cele. Legume nu cred că va cere, că și așa nu-i plăceau în viața de-aici. Bouah! Și vai de sufletul care era mort după astea, care era robit de patima mâncării. Mare suferință va avea de îndurat. De aceea trebuie să învățăm să ne dezlipim de tot ce putem obține doar cu ajutorul trupului, și în plus să ne mai tăiem și voia proprie, pentru că sufletul nu va mai putea face ce vrea el, ci va trebui să fie fericit cu cele ce i le dă Dumnezeu. Dacă din viața de aici e deja deprins cu asta, atunci îi va fi ușor. Dacă nu, va fi vai și amar. Și sfinții prin asta sunt sfinți, căci nu mai au voie proprie, ei trăiesc doar prin voia lui Dumnezeu ce se manifesta prin ei încă din lumea aceasta. Au ajuns vase sfințite! Trupurile lor s-au sfințit ca să poate co-habita în ei Duhul Sfânt. Ei, acum dacă știu asta, îmi va fi MUUULT mai ușor să nu mă mai tot râcâi și sâcâi cu mine însămi atunci când nu toate se întâmplă după cum vreau eu. O să mă gândesc că mai bine mă calmez de-acum, ca să mi se învețe sufletul cu starea asta, căci îmi va fi mai ușor după.

Numai bine,

Doamne ajută!

M.