Binecuvântați, Măicuță!

Piedici în calea împăcării cu viața mea, cu părinții, cu profesorii, cu persoanele care m-au agresat:

Răspunsul e unul singur: sunt încă prea mult eu și hățișul de gânduri "omenești", egocentrice, egoiste și prea puțin Dumnezeu și rugăciune.

Au fost multe momente în ultimul timp, când, datorită rugăciunii și prin mila și bunătatea Domnului, m-am simțit acoperită de Duhul Sfânt. În clipele acelea, totul se preface în mine, nu mai sunt făptura de tină nimicită la pământ de gânduri negre, urâte, de frici, de sentimente mărunte, ci... e atât de greu de spus în cuvinte... e ca și cum Însuși Domnul ar veni să locuiască în mine și lumina Lui mă luminează și pe mine. Și devin frumoasă, așa cum orice lucru asupra căruia strălucește soarele devine frumos, așa cum orice culoare, dacă e pusă în lumină, devine strălucitoare.

Apoi mi se întâmplă ceva rău, sau din contră, ceva bun, și de prea multe ori uit să binecuvântez, uit să alerg la Domnul, uit să pun la picioarele Lui (cu ocazia asta am descoperit că și motivele de omenească bucurie te pot depărta de Domnul, că și pe ele ar trebui să le punem la picioarele Lui, așa cum punem necazurile).

De prea multe ori îmi neglijez rugăciunea și mă las copleșită de gândurile cotidiene. Și atunci, toate rănile și durerile parcă revin.

Cu adevărat, Domnul iartă în noi, nu noi iertăm, cel mult poate credem că iertăm, ca apoi să descoperim că ne-am mințit singuri. Dar când noi vrem să ne deschidem inimile în fața Domnului, când vrem să iertăm și, declarându-ne neputincioși să o facem, Îl lăsăm pur și simplu pe Domnul să-Și facă lucrarea în noi, deschizându-ne inima cu încrederea și firescul pe care îl au copiii mici în fața părinților, atunci El vine și ne ia toată durerea și ne dă iertarea într-o clipită.

Aș vrea să pot reuși și eu să stau în fiecare clipă a vieții mele cu Domnul de mână, să pot să trec prin orice necaz sau bucurie uitându-mă cu încredere în ochii Lui. Numai scriind asta, simt ce bucurie ar fi în sufletul meu și ce împăcare.

RELAȚIA MEA CU DUMNEZEU

Când aveam 16 ani, am auzit pentru prima data în viața mea o rugăciune (Tatăl nostru). Nu înțelegeam sensul cuvintelor acelei rugăciuni, dar ceva a făcut ca în sufletul meu să simt acea rugăciune ca o promisiune de iubire, ca o chemare caldă la pacea sufletului.

N-o să pot să uit niciodată sentimentul acela care parcă mi-a străpuns inima cu un dor nestins și cu convingerea că Dumnezeu e iubire. Un sentiment care m-a legat de Dumnezeu pentru totdeauna.

Apoi am început ceea ce consideram a fi "căutarea" lui Dumnezeu.

Haotic și superficial, nesigură, dar suficient de orgolioasă pentru a-L căuta eu, în loc să-L rog pe El să vină la mine.

Și cu cât mai mult căutam, cu atât EU deveneam mai mare, iar Dumnezeu mai mic, cu atât EU deveneam stăpânul, iar Dumnezeu robul care trebuia să-mi îndeplinească cererile (Doamne, iartă-mă!). EU eram întregul, iar Domnul o părticică din mine.

În plus, Îl căutam pe Domnul cu mintea, mai mult într-un mod filosofic și critic, raționând de la înălțimea "deșteptăciunii" mele.

Acum nu mi se mai pare de mirare că m-au atras mai mult formele de creștinism protestant şi neo-protestant și formele de religii orientale, căci în ele puteam să raționalizez cât voiam, să filozofez cât voiam și, mai ales, să lucrez EU așa-zisa mea "evoluție spirituală" și "ascensiune" către Dumnezeu.

Apoi, în toate tentativele mele de apropiere de Domnul, aveam tendința de a auzi numai criticile şi amenințările (și iată că a trebuit să fac acest Seminar ca să înțeleg de ce).

Citeam Biblia și vedeam numai cât de mânios e Domnul, cum o să pedepsească El, cum o să ne arunce în iad, cum femeile sunt niște ființe inferioare, bune de nimic, care nu trebuie decât să tacă și să se supună fără să cârtească și mă revoltam cumplit și mă umpleam de frustrări și-mi venea să urlu: "Cum, Doamne, și Tu tot așa ești?". Și cred că L-aș fi urât, dar îmi era frică să recunosc că-L urăsc.

Îmi spuneam că eu nu vreau să cred într-un asemenea Dumnezeu, că Dumnezeu trebuie să fie iubire, dar atunci de ce scrie așa în Biblie, în cartea Domnului?

Îmi mai aduc aminte cum, dusă de evenimente, am ajuns în Biserica Ortodoxă și am văzut numai că preotul care ne vorbea tinerilor adunați acolo, ne dezaproba, ne critica și ne privea cu reproș (şi asta m-a făcut să mă depărtez de Ortodoxie).

N-am mai văzut că același preot, atunci când m-am spovedit la el (din obligație şi pentru prima dată în viața mea), mie mi-a pus întrebări cu o dragoste nespusă și cu enorm de multă delicatețe. Acum îmi aduc aminte.

Iar lângă acest preot, într-o seară, a venit și ne-a vorbit părintele Galeriu, căci era biserica în care slujea.

Părintele Galeriu nu ne-a criticat, nu ne-a privit cu dezgust, ci doar cu enorm de multă blândețe, dragoste și delicatețe, ne-a vorbit. Dar asta a trecut pe lângă urechile mele și mintea mea și nu m-au atins, mintea mea nu a reacționat la cuvintele bune ale dânsului, ci la criticile celuilalt preot.

Deși în străfundurile ființei mele știam că Dumnezeu e iubire, sufletul meu era dominat de frica de Dumnezeu (și nu frica bună, ci frica sălbatică, de fiară hăituită, în continuu pericol).

Și deși nu voiam să recunosc, în realitate Îl uram pe Dumnezeu, mă revoltam împotriva Lui, Îl consideram rău, răzbunător și nedrept și mă simțeam sfârtecată în două de aceste credințe antagonice.

Apoi, în mod firesc, după cum văd eu acum, am ajuns în această sectă abuzivă, în care aceste percepții deformate s-au accentuat, dar, ca o reacție contrară, s-a accentuat și dorința mea enormă de a afla că adevărul este cel pe care inima mea îl simțea. Că în ciuda acestor "dovezi" exterioare ce păreau de necontestat, TOTUȘI, Dumnezeu e Iubire. Când am început acest Seminar, am avut senzația acută că cineva m-a luat, m-a ridicat și m-a așezat într-un alt loc și mi-a spus "Privește acum!". Și văzând așa lucrurile, dintr-un alt unghi, aceleași lucruri binecunoscute se vedeau cu totul altfel. A fost ca o revelație, o bucurie, o descoperire care m-a umplut de veselie și speranță. La început, nici măcar nu știam cum voi vedea lucrurile din acea perspectivă nouă, dar aveam această senzație interioară, că până acum am stat și am privit strâmb și că acum am fost pusă în poziția corectă, din care voi vedea lucrurile corect.

Prima și cea mai mare revelație pe care am avut-o a fost că Dumnezeu e mare și eu sunt mică. Că eu sunt parte din Dumnezeu, și nu Dumnezeu e parte din mine. Desigur, teoretic știam acest lucru (o știm cu toții), dar eu vorbesc de o revelație interioară, despre o întoarcere cu 180 de grade a unei poziționări interioare.

Apoi, am realizat că nu eu trebuie să-L caut pe Dumnezeu, ci că trebuie să-L las pe El să mă caute sau, mai bine zis, să-L las pe El să mă găsească. Că eu nu trebuie decât să-L rog să vină, să mă însoțească, să-mi fie alături, iar apoi să aștept, să-mi deschid ușa sufletului, așa cum deschizi ușa unui musafir drag pe care L-ai invitat în casa ta. Și El vine negreșit.

Am înțeles că acțiunea mea constă doar în primul pas spre Domnul, în chemarea Lui, restul 100 de pași spre mine îi face Domnul Însuși, mie nu-mi mai e necesară decât o stare contemplativă, primitoare, răbdătoare și... mulțumirea, desigur.

Am aflat că nu trebuie să plătesc cu chinuri cumplite greșelile mele, ci că Domnul de-abia așteaptă să mă ierte, dar mai trebuie să mai vreau și eu acest lucru și mai trebuie să-I permit să mă ierte.

Și cumva, la un moment dat, mi-am dat seama că sufletul meu e plin de convingerea că DOMNUL E IUBIRE. Și nu pentru că cineva mi-a spus asta, ci pentru că El Însuși a venit la mine și L-am simțit și mi-a inundat ființa, iar iubirea și bunătatea și blândețea Lui nici măcar nu pot fi descrise în cuvinte. Nu pot decât să dau mărturie, că în Domnul nu e nici urmă de răzbunare, de cruzime sau de răutate.

Am învățat că smerenia nu e o stare forțată, de slugă aflată cu gâtul sub talpa stăpânului, ci cea mai firească stare cu putință a omului. E starea de NORMALITATE a omului, în care suntem conștienți și ne acceptăm locul nostru firesc, nu pentru că cineva vrea să ne umilească, ci pentru că pur și simplu așa stau lucrurile, și așa e cel mai bine pentru toată lumea.

Am aflat că toate acele slăbiciuni şi neputinţe, care mă sufocau, nu sunt adevărata mea fiinţă, ci doar condiţionări, lanţuri, care prin puterea Domnului pot fi înlăturate, rupte, şi au fost momente, scurte şi puţine încă, dar minunate, când m-am iubit şi m-am simţit bine cu mine, şi n-am mai simţit starea aceea de chirceală interioară, ci un mare zâmbet interior. Au fost momente când m-am simţit puternică şi stăpână pe mine.

Şi asta nu pentru că m-am transformat peste noapte, nu pentru că cineva mi-a făcut un transplant de personalitate, ci pentru că în acele momente, Domnul era cu mine şi în inima mea.

Am înţeles că Domnul a fost mereu cu mine, am înţeles că bunătatea şi iubirea mi-au ieşit mereu în cale, dar eu n-am avut ochi de văzut şi urechi de auzit.

Am priceput că lumea nu e teatrul de marionete al Domnului, iar noi niște simple victime ale sorții. Am înțeles că noi toți suntem liberi, că lumea în care trăim, ceea ce ni se întâmplă zilnic este un rezultat al interacțiunilor dintre libertățile noastre, a mea, a ta, a noastră. Domnul vine la noi doar dacă Îl chemăm și face voia Lui, doar dacă noi Îl lăsăm, cu dragoste și încredere că El știe mai bine și că totul va fi spre binele nostru.

Când citesc ceva din Biblie sau din Psaltire ce în trecut mă revolta sau mă nedumirea, acum nu mă mai agit, ci doar mă rog Domnului ca atunci când îmi va fi de folos să-mi îngăduie să înțeleg adevăratul sens.

Îmi dau seama că tot ce-am trăit în ultimul timp a fost un dar minunat din partea Domnului, căci mă uit la viața mea și mă îngrozesc cât de plină de patimi este. Dar mă grăbesc să-L iau pe Domnul de mână și să plec încrezătoare cu El la drum. Căci, în sfârșit, El a devenit Tatăl meu iubitor și bun și drag, în ochii Căruia mă uit cu încredere.

Binecuvântată să fiţi, Măicuţa mea dragă, călăuza mea iubită.

Miruna