Am citit articolul "Fie ce-o fi... eu nu-l omor" din cadrul rubricii "Frânturi de suflet în mâinile tale". M-a impresionat extraordinar, pentru că eu am trecut prin aceasta, adică nu eu, ci Mama mea, care s-a jertfit pentru a mă aduce pe lume. A plecat Acasă, în ziua în care eu împlineam un anișor. În memoria ei, dar și spre încurajarea celor care sunt dispuse să facă întrerupere de sarcină, am scris următoarea povestioară - povestea vieții mele. Nu știu dacă se încadrează în politica dumneavoastră editorială, decideți dumneavoastră.

A fost odată într-un sat de munte o familie frumoasă cu mulți copii. Mama, o femeie cu sufletul asemeni unui izvor de pace, vorbea copiilor din cuvântul lui Dumnezeu, vorbea de dragostea Domnului Iisus, cu o voce liniștită și plină de înțelepciune. Tatăl, era un om gospodar, dar, căruia îi lipsea acea răbdare, acea pace interioară pe care o avea soția lui și de aceea, de multe ori se înfuria fără rost.

Anii au trecut unul după altul, iar familia devenea tot mai numeroasă. Într-una din zile, mama se îmbolnăvi greu și pe deasupra era și însărcinată. Gânduri negre o frământau, pentru că doctorul îi spusese în față că trebuie să aleagă între viață și moarte. Vecinii, rudele, o parte din prieteni, o sfătuiau cum credeau ei mai bine, dar ea nu se putea obișnui cu gândul, nu era în stare să ucidă și, pe deasupra, ea își predase viața, printr-un legământ, Domnului, cu mulți ani în urmă.

Și totuși aceste așa zise "sfaturi bune" nu-i dădeau pace, o urmăreau asemenea unor păsări de pradă. Apăsată de gânduri își întrebă soțul:

- Oare ce am putea să-i dăruim?... Tu ce părere ai?

El se uită la ea, avea răspunsul pregătit dinainte:

- Marie, mai avem de crescut șase copii și mi-e teamă că am să rămân singur. Fă mai bine ce ți-a spus doctorul.

Ea se uită la el plină de durere și ieși din casă plângând.

După zile și frământări, Maria, a dat răspuns tuturor ce se interesau de situația ei:

- Am adus pe lume șase copii și niciodată nu m-am opus voii lui Dumnezeu, așa că am să păstrez sarcina și facă Dumnezeu ce dorește cu mine.

A venit și vremea nașterii. Afară, vremea era urâtă, ningea, iar vântul sufla cu putere. Maria născu un băiețel, pe fața ei radia o bucurie fără margini, pentru că învinsese toate ispitele ce o chinuiseră atâta timp. După câteva luni, vorbele doctorului începeau să se adeverească. Soțul ei, a început să bea și de fiecare dată când venea acasă îi reproșa:

- Vezi, te-ai încrezut în Dumnezeul tău și acum suferă toată familia din cauza ta!

- Dragul meu soț, dacă asta-i voia Domnului, nu te-ngrijora, am pregătit totul în cazul care Domnul va dori să-l ia p'ăsta mic la El!

Mai era puțin timp până când copilul, Ionuț, împlinea un an și cum necazurile vin totdeauna pe neașteptate, mai ales atunci când nu dorești să vină, veni și peste satul de munte cea mai mare durere din acel an. Maria, plecase la Domnul Căruia Îi slujise atâția ani, lăsând în urma ei șapte copii. Misiunea ei în lumea aceasta se încheiase, acum se afla în fața Domnului Iisus, Care îi va înmâna cununa veșniciei.

Din acest an începe povestea lui Ionuț, căruia nimeni nu-i mai dădea nici o speranță de viață. A fost luat și dus departe de casă, de frați, de o rudă apropiată a mamei lui.

Anii au trecut, iar Ionuț a crescut măricel. Era un copil căruia îi plăcea să facă tot ce vedea la oamenii mari, pe de altă parte era și isteț. Ionuț învățase multe lucruri urâte, învățase să înjure, să fumeze, să bea, și toate acestea pentru că nimeni ne se ocupa de buna lui creștere. Îi plăceau mult discotecile și le frecventa foarte des, devenise un copil problemă. Își făcuse multe planuri pentru viitor, dorea să aibă discoteca lui, formația lui și altele asemănătoare. Într-una din zile, în timpul perioadei de liceu, nimerise în mijlocul unui grup care vorbea de Dumnezeu, un tânăr îi făcu invitația de a merge la o biserică din apropiere, unde avea loc un eveniment important, iar Ionuț a acceptat, din curiozitate. Acolo a descoperit o mulțime de lucruri noi, iar tinerii l-au primit în rândurile lor cu o dragoste pe care Ionuț nu putea să o înțeleagă. Să plângi din dragoste pentru cineva, pentru el era imposibil. Și totuși a trăit să vadă lucrul acesta. Una dintre cântări a atins coarda sensibilă a inimii lui, a memorat-o foarte repede.

După această întâmplare, într-una din zile, aflându-se în satul unde se născuse, Ionuț, a aflat de la o femeie bătrână istoria zbuciumată a venirii sale pe lume.

- Ionuț (spuse bătrâna), atât de mult semeni cu mama ta!

- Cu mama? Ați cunoscut-o pe mama?

- Da, era o femeie credincioasă, știa o mulțime de cântări de la Oastea Domnului.

- De la Oastea Domnului?

- Da, dar de ce te miri așa?

- Pentru că, acum câteva zile, am fost și eu la o adunare a Oastei Domnului, am învățat chiar și o cântare!

- O cântare? Ce cântare?

- Vreau lângă Dumnezeu.

"Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu

oricât va fi de greu necazul meu

oricât voi suferi cântarea mea va fi

vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu..."

La auzul acestei cântări, ochii bătrânei se umplură de lacrimi.

- Ce frumos cânți, până și glasul îi aparține mamei tale. Păcat că a murit, ar fi fost atât de fericită să te vadă, să te audă cum cânți, cântarea ei preferată, pe care o cânta tot timpul. De la ea a învățat-o corul bisericii noastre i o cânta mai tot timpul.

- Lele Floare, dumneata știi de ce a murit mama?

- .................

- Știi?

- Ionuț, mama ta... mama ta, după ce te-a născut, a avut mari probleme...

Deși răspunsul a fost incomplet, Ionuț, a înțeles că mama lui murise din cauza lui, așa îi spunea inima, pentru că toți îi ascunseseră acest lucru. Sărută mâna bătrânei și plecă. Se înserase, iar afară era foarte frig. Cu toate acestea nu se gândi să meargă acasă. Urcă dealul din vârful căruia putea zării satul scufundat în întuneric, inundat de lumina a sute de becuri. Era agitat și simțea cum i se zbate în piept inima. A stat mult timp acolo privind spre biserica satului, unde era înmormântată mama lui. Îi era rușine de el însuși. Dacă cineva l-ar fi întrebat unde-i mormântul mamei lui, nu ar fi fost în stare să-i răspundă.

Odată cu venirea primăverii, odată cu topirea zăpezii, au început să se topească și poftele lui Ionuț de a mai frecventa discotecile, lăsând să se vadă bobocii unei noi vieți, care așteptau să se deschidă. Ionuț începuse să meargă tot mai des la biserică și de fiecare dată afla lucruri tot mai noi.

Într-una din zile, tinerii l-au invitat să meargă cu ei într-un alt oraș unde vor juca o piesă religioasă și anume "Pilda fiului risipitor". Ionuț merse cu ei plin de bucurie. Acolo tinerii și-au dat seama că scena care închipuia crâșma în care fiul risipitor își va cheltui ultimul ban, era prea goală și l-au rugat pe Ionuț să ia loc la masă, pentru a fi mai mulți pe scenă. În acele clipe, Ionuț, a fost pătruns de cuvintele ce se rosteau pe scenă, iar când rolul lui a luat sfârșit s-a retras într-un colț întunecos și a început să plângă. Degeaba îl mângâiau cei din jur cu frumoase cuvinte, el știa una și bună. Păcătuise înaintea lui Dumnezeu și a mamei lui și dorea să repare totul, dar nu știa cum. În clipele următoare lacrimile lui se uniră cu lacrimile fiului risipitor ce sta îngenunchiat la picioarele tatălui său cerându-și iertare. Atunci Ionuț, a înțeles ce trebuia să facă. S-a întors acasă mai trist ca niciodată, în noaptea aceea aflase că Domnul Iisus a murit din cauza lui, a murit pentru el, ca el să aibă viață veșnică. Și parcă același lucru se întâmplase și cu mama lui, murise din cauza lui, murise pentru el, ca el să aibă viață. Simțea că nu mai poate să trăiască dacă nu face ceva prin care să răsplătească câtuși de puțin aceste două jertfe ce s-au dat pentru el. Astfel că în duminica următoare, mergând la Biserică, a auzit chemarea la legământ, la predarea vieții în mâna lui Dumnezeu - atunci a înțeles că pentru el suna acest lucru și îngenunchind în fața adunării și în fața Sfântului Altar a rostit următoarea rugăciune:

Doamne Iisuse, nu sunt vrednic să-mi ridic ochii spre Tine, Te rog să mă ierți că nu mi-am dat seama până acum că eu trăiesc datorită dragostei Tale și a mamei mele. Nu am cuvinte să-mi exprim bucuria că vă am din nou lângă mine. Promit în fața Sfântului Altar, că am să dau dovadă prin pilda vieții mele că Jertfa Ta și jertfa mamei nu au fost în zadar!

Amin!