Scumpa noastră Măicuță,
În urmă cu un an vă scriam cerându-vă ajutorul din cea mai cumplită deznădejde. Vă spusesem despre viața pe care am trăit-o fără a o simți a mea și pe care nu mi-am putut-o asuma niciodată, însă nici n-am avut curajul, încrederea de a alege un drum propriu pentru, că nu aveam luciditatea necesară să îl deslușesc de una singură, acoperită fiind de atât de multă minciună... pur și simplu mă sufocam și trăiam un veritabil coșmar, neștiind încotro să o apuc și, mai mult decât atât, devenind inaptă să mai fac ceva, zbuciumându-mă într-un blocaj psihic și emoțional din care mi-era greu să cred că se mai poate ieși. Am simțit iadul cu toată ființa mea, un iad în care totul mi se traducea într-o răceală de mormânt, chiar și cele mai frumoase lucruri, care altă dată atât de tare mă bucurau. La un moment dat, pentru că nu mai puteam îndura acea durere ce mă făcea să-mi simt sufletul mai concret, mai "material" decât mâinile sau capul sau orice altă parte a corpului, am luat o folie de somnifere, fără să vreau să mă sinucid. În nebunia mea gândeam că o să ajung la spital, mi se vor face niște spălături intestinale și îmi voi reveni, însă până atunci o să fie un timp, cât de scurt, în care nu o să mă mai doară și apoi mă mai gândeam că poate atunci vreun psihiatru sau psiholog o să mă ia în serios și o să mă ajute cumva. Și într-adevăr, pentru două săptămâni durerea a încetat, cât timp am fost spitalizată, acolo mi-am redobândit un sens, mă simțeam utilă ajutând pacienții din salon, majoritatea bătrânele care se simțeau părăsite și aveau nevoie de dragoste, oameni pentru care a le aduce o farfurie de mâncare, a le da compot cu lingurița sau a le vorbi cu o voce caldă erau minuni dumnezeiești, umplându-le ochii de lacrimi și inima de recunoștință. Doctorița s-a speriat și, într-adevăr, mi-a acordat atenție însă atenția ei consta într-o doză șoc de antidepresive și din când în când întrebarea: "Mai vrei să mori?", zvârlită cu un zâmbet ciudat, părintii au învățat să vorbească pe alt ton, dar toate astea au durat până când mi-am luat din nou o slujbă și lumea a început să mă vadă ca nouă, deși eu mă târam în continuare sfârșită.

Dar la un moment dat a intervenit ceva și am ajuns la Sihăstria, la Părintele C. și treptat, pe măsură ce am început să ascult și să mă rog, lucrurile s-au schimbat. Mi s-au ordonat valorile, gândurile, dorințele, prioritățile și am început din nou să cunosc bucuria, dragostea.

După două vizite acolo, la interval de două luni, împreună cu fosta mea profă de religie din liceu, cu care am rămas prietenă, m-am dus de două ori singură și atunci nestingherită de programul altora sau de alte condiționări exterioare, m-am lăsat în brațele lui Dumnezeu și ale Maicii Domnului și Ei m-au purtat într-o bucurie fără seamăn. Am stat cam trei zile de fiecare dată și, deși când ajungeam acolo eram plină de sfârșeala bucureștiului din mine, acolo simțeam că nu am trup, simțeam că sunt un suflet care zboară, care se lasă purtat de la biserică la cimitir și apoi la chilia părintelui, care nu mai simțea frig sau somn sau foame sau nerăbdare... o bucurie fără seamăn mă ținea trează și se revărsa din mine în ascultări, în rugăciuni, îngenuncheri, în mângâierea altora. Acolo am simțit că am familie: față de toți oamenii aceia ce se perindau prin curtea mănăstirii, oricine ar fi fost ei, călugări, cerșetori, bătrâne prea guralive, îmi erau frați și apoi valul ăsta se revărsa dincolo de zidurile mănăstirii și toți încăpeau în inima mea într-un chip minunat, pe care niciodată nu-l cunoscusem. Apoi noaptea, singură în cimitir am simțit mai adevărat ca niciodată Viața cum mă inunda și, dacă la început aveam gânduri de rugăciune către părintii înmormântați acolo, mai apoi lacrimile le-au transformat într-o bucurie cu care îmi venea în același timp să îmi înfig mâinile în pământ și să mi le înalț spre cer, și atunci toți și toate încăpeau în mine și simțeam că am și eu loc în acest Tot, că nu îmi mai trebuia niciodată nimic decât să stau acolo, în genunchi, în rugăciune între copaci și morminte. M-am întors după acele trei zile, primele petrecute singură în mănăstire, cu o dragoste extraordinară față de toți și de toate; atunci am reluat lectura Meșteșugului bucuriei, pentru că totul era atât de diferit față de prima dată când o citisem... acum înțelegând cu totul altfel, simțind ceea ce scriați acolo... Am plutit așa în bucuria aia vreo două săptămâni, fără să mă mai atingă răutățile, neajunsurile din jur, însă apoi am început să fiu permeabilă la durere, la vechi traume, la răutăți, dar, cu toate că mai difuză, bucuria era acolo, măcar parfumul i se mai simțea, dar parcă devenise un strat din sufletul meu, peste care toate se așezau altfel, deși durerea era uneori la fel de vie.

De când simt că la Sihăstria am o casă părintească, unde bucuria, asemeni mesei și cazării, ți se oferă gratuit și de fiecare dată, oamenii îi văd altfel, și apoi tot iadul prin care am trecut mă face să privesc și să simt fiecare suflet cu mult mai multă delicatețe și responsabilitate. Din păcate, e atât de dureros să simt în majoritatea oamenilor durerea dezrădăcinării, a rătăcirii, a singurătății, pentru că așa îi simt pe toți cei care nu gustă bucuria din biserică, chiar dacă ei poate nici nu conștientizează această durere, sau îi dau alt nume sau alte înfățișări și mi se pare un vis să pot aduce într-o zi mângâiere cât mai multor oameni și cu cât mai multă iscusință. Dar știu că ușor nu e și mai știu că un suflet bolnav nu poate vindeca alte suflete, prin urmare e nevoie să fiu o veritabilă ortodoxă, și pentru asta e nevoie să mă vindec în acest spital duhovnicesc, care este Biserica Ortodoxă.

Măicuța Domnului să vă dea dragoste, bucurie și ani mulți pentru minunata lucrare pe care ați îmbrățișat-o.

Să ne întâlnim cu bucurie multă în rugăciune!

Doamne ajută, Măicuța noastră,

R.