Dragă Măicuţă,
Nici nu ştiţi ce minuni face Dumnezeu prin Dumneavoastră.

Vă mulţumesc mult în primul rând pentru faptul că "nu mă lăsaţi". Dacă mi-aţi fi zis că e ok, bine, să mergem mai departe, aș fi mers mai departe, deşi în adâncul meu tot nu aș fi avut răspunsul. Dar nu, mi-aţi zis că, vreau - nu vreau, trebuie să scot lucrurile la iveală.

Am plecat la un drum de 12 ore cu trenul, singură, înarmată cu conferinţe de-ale Dumneavoastră și cu răspunsurile din cărţi. Și am luat și laptopul cu internet, dar nu am putut intra decât să citesc răspunsul pe care mi l-aţi dat, supliment pentru meditaţie.

Să ştiţi că a îngăduit Dumnezeu în cele din urmă să-mi dau seama despre ce este vorba (aşa cred eu, dar cine ştie?). Eu tot căutam resentimente pentru toate suferinţele pe care mi le-au provocat unii și alţii, resentimente pe care, într-adevăr, nu credeam că le am. Dar ştiţi cum e? De fapt, eu nu voiam să schimb nimic. Sunt toate ascunse atât de adânc, încât nici nu le mai recunosc ca fiind etichete, ataşate, ci mi se pare că fac parte din mine și nu mai am ce schimba. Or, sesiunile acestea, chiar asta fac. Denumesc acele lucruri, după care nu le mai putem folosi. Nu mai avem cum, căci le-am recunoscut și ştim că nu sunt ale noastre. Acesta e marele Dar al lui Dumnezeu. Faptul că ne putem spăla realmente sufletele, persoana noastră și putem deveni realmente desăvârşibili, nu doar intelectual vorbind. Nu e vorba doar de iertat, ci de purtat în consecinţă, ca și cum nu am fi avut niciodată acea suferinţă, ca și cum nu am fi fost rezultatul acelei suferinţe (după cum ne place să ne trăim vieţile). Nu în sensul că am uitat-o, ci că i se scoate "stigmatul" respectiv și putem fi liberi de ea. Eu spuneam că am iertat-o pe Doamna învățătoare pentru faptul că mi-a spus că sunt "brânză bună în burduf de câine". Credeam că am iertat-o și pe mama, că nu mi-a luat apărarea, să-i spună Doamnei că nu ştie ce vorbeşte, ci, dimpotrivă, m-a certat că sunt aşa și a venit să-mi spună la fel: "vezi, Doamna zice că eşti aşa și ştie ea mai bine cum eşti, căci e învățătoare". Și credeam că toate acestea sunt iertate, moarte și îngropate, în vreme ce întreaga mea viaţă este sub semnul acestei lozinci. Eu sunt în continuare cea care încep lucrurile și nu le mai termin, le abordez cu superficialitate, chiar și acest seminar ar fi avut cu siguranţă aceeaşi soartă dacă nu eraţi atât de vigilentă și nu aţi fi ştiut exact ce trebuie să fac și n-am făcut. Nu era vorba de "a da vina", cum greşit am înţeles eu, ci de a fi în continuare aşa cum sunt fără a schimba nimic. De a putea spune, atunci când cedez primei ispite de a lăsa lucrul, "ei, eu oricum sunt aşa; ce mă tot amăgesc că aș fi altfel". Dar și dorinţa Cristinei de a fi gata perfectă, de a nu recunoaşte că ceva trebuie schimbat, trebuie şters de praf, trebuie pus în ordine.

Și mi-a mai arătat ceva Dumnezeu în această călătorie și vreau să vă împărtăşesc, căci altceva nu ştiu ce să vă dau ca dar pentru grija Dumneavoastră: Mi-a arătat de ce nu putem intra oricum în Rai. Pentru că nu putem suporta iubirea (lucrurile acestea le-am mai citit, dar nu le-am mai simţit). Am simţit iubirea lui Dumnezeu și m-a durut. Iubirea Lui doare când nu suntem pregătiţi pentru ea, când ne e sufletul prea plin de sine. Am simţit atâta iubire de mă durea inima. Și nu mă durea de iubire neîmpărtășită, ci de iubire. Nu pot explica, dar nădăjduiesc că aţi simţit și Dumneavoastră și ştiţi despre ce vorbesc.

Cu drag,

Cr.