Măicuţă,

Mi-a dat Domnul nişte copii atât de buni, şi noi nu prea reuşim să ne purtăm cu ei cum se cuvine.

Mai demult eram foarte speriată pentru ei, mă gândeam cu groază la pericolele care-i pândesc la tot pasul, la vremurile pe care le trăim, la alimentele nesănătoase cu care vrând nevrând îi hrănim. Acum sunt mult mai liniştită faţă de toate aceste lucruri, aşa încât cel care priveşte din afară poate spune că sunt indiferentă (aşa mai percep câteodată). Însă gândurile acestea m-au îngrozit, m-au obosit şi când l-am cunoscut pe El i le-am dat Lui. Aşa este mult mai comod (poate nu e un cuvânt potrivit) şi m-am gândit - mai bine să fac semnul crucii peste alimente decât să mă tot întreb dacă mâncarea are E-uri, nu are E-uri etc. Încerc pe cât posibil să-i hrănesc sănătos, dar este un efort prea mare şi greu de realizat. Aşa că mi-am pus toată nădejdea în Domnul. Fără să-i forţez, încerc să-i învăţ care este scăparea şi sprijinul nostru, încerc să-i deprind cu rugăciunea, cu participarea la Sfânta Liturghie, cu Spovedania, cu Sfânta împărtăşanie. Ştiu că numai aşa voi, şi vom putea răzbate.

Cu E. şi L. am început mai târziu să le arăt calea cea bună, însă cu M. am rămas însărcinată la puţin timp după prima spovedanie şi am început să comunic cu copilaşul meu încă din pântece. M-am rugat, am citit cărţi duhovniceşti, înainte de naştere am avut voie să mă cuminec (însă îmi pare rău că nu am realizat atunci cât de important a fost şi mi-a părut că nu s-a întâmplat nimic). Acum ştiu că Domnul lucrează tainic, că nu trebuie să caut stări aparte, şi că trebuie să-L primesc cu smerenie. Acum M. are aproape trei ani şi este fascinat de sunetul clopotului, de toacă. Şi când se joacă uneori găseşte două lemne şi le bate spunând că el bate toaca sau ia un fier de prin curte şi într-un anume ritm îl bate de betonieră (folosită la lucrul pentru casa noastră ) şi spune că bate clopotul. Duminica se trezeşte şi spune: Trezirea! E zi de biserică. Acolo sărută singur icoanele la care ajunge, apoi se duce la racla cu Sfintele moaşte şi sărută baza raclei. Nu poate să stea prea mult la slujbă, dar am învăţat de la părintele Teofil Părăian că trebuie să mergem alături de copii cu paşi mici ca paşii lor…

V-aş mai scrie, Măicuţă, dar alte treburi mă cheamă. Vedeţi că după starea în care mă aflu şi scrisorile mele sunt diferite şi poate nu au continuitate. V-am scris mai mult despre M. O să vă povestesc şi despre L. şi E.

Vă îmbrăţişăm; Dumnezeu să vă ocrotească!

Anca