Iubită Măicuţă,
Nu ţi-am mai scris de ceva vreme, sper că totul merge bine acolo, rândurile mele să te găsească sănătoasă și la fel de voioasă cum te-am cunoscut.
Eu am mers în continuare pe Cale, târâş-grăpiş, cum am putut. M-am împotmolit de multe ori, dar azi s-a întâmplat ceva. Și nu mă pot opri să nu-ţi cer asistență. Am simţit nevoia să scriu ceva, nu sunt încă sigură ca ceea ce scriu este produsul minții mele, o nouă farsă pe care mi-o joacă. De aceea, rogu-te să-mi spui părerea ta. Pentru că m-am liniştit brusc după ce am scris cele de mai jos și nu ştiu dacă liniştea asta e reală sau doar o imaginaţie...
Cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu tot ceea ce este necesar spre a fi fericită, ca de altfel pe toţi oamenii.
De mică am simţit în mine germenii căutării spirituale. Am avut mereu sentimentul că pot trăi singură, că sunt liberă, că nu-mi plac îngrădirile din familie, de la şcoală, mai târziu de la serviciu. Dar eram mică și nu aveam forţa să mă lupt cu părinţii, să-i rog să mă lase să-mi trăiesc libertatea. Ei mi-au îngrădit-o periodic. Fără să ştie, fără să vrea. Eu m-am străduit mereu să le fac pe plac, să fiu foarte bună la şcoală, să fiu cuminte, să-mi înfrânez pornirile rebele. Și pentru că nu mă puteam exprima, nu ştiam să o fac, găseam vinovaţi, deveneam răutăcioasă, egoistă...
Dar simţeam că nu sunt în matca mea, la locul meu. M-am căsătorit. Am simţit gustul libertăţii, am iubit ( cel puţin aşa am crezut ), am făcut un copil. Am trăit bucuria, fericirea. Dar dependența de celălalt, condiţionat. Când l-am cunoscut pe celălalt cu cele bune și mai puţin bune ale lui, cu întunericul din el, m-am prăbuşit. Cum, după atâţia ani, când în sfârşit am crezut că trăiesc libertatea, am intrat într-o nouă închisoare?
Atunci am realizat că nu iubesc, ci mă agăț de oamenii din viaţa mea și cerşesc atenţie, iubire, mângâiere, dar eu ce ofer în schimb? Cum pot eu, care sunt un om infirm și trăiesc suferinţa, să atrag iubire? Voi atrage ceea ce merit.
Atunci am decis că e momentul să privesc mai adânc în mine, să învăţ să mă eliberez întâi de: control, rigiditate, prejudecăţi, supărări, ură, invidie etc., să renunţ la a mai judeca și critica, să găsesc calea spre sufletul meu, să-L las pe Dumnezeu să lucreze acolo și să facă loc pentru iubirea și bucuria sfântă, adevărul pe care nimeni nu mi-l mai poate lua și care poate deveni adevărata sursa din care mă pot încărca și pot dărui celor din jur ceea ce eu însămi primesc din belşug.
Dar, de la decizie la a face efectiv, cale lungã.
De ce? Am cunoscut barierele minții, ego-ul... și nu pot spune că m-am eliberat încă.
Dar măcar știu acum că DA, ăsta e drumul, calea.
Doar așa pot fi de folos familiei mele.
Am pornit la drum cu încrâncenare, cu supărare, cu nerăbdare, cu multe iluzii, confundând multe stări de fericire temporarã cu extazul lăuntric. Mintea mi-a jucat multe feste. Da, Sfântul Siluan spunea: "trăiește cu mintea-n iad și nu deznădăjdui". Dar, vai, am deznădăjduit de multe ori până am realizat că trebuie să fac pace cu mintea mea. Cu gândurile mele. Ea este produsul lumii în care trăiesc, al societății. O pot liniști meditând. Atunci sufletul prinde și el loc să vorbească și așa pot afla adevărul despre mine. Pot ști mai precis ce am de făcut. Nu mai sunt slabă, vulnerabilă, mă conectez la Dumnezeu. Pot iubi și cunoaşte bucuria sfântă. Nu mă mai parazitează nimic din afară, sunt imună la atacurile de toate felurile ale celor din jur, mă pot centra în mine și renunța la așteptări din afară. Așa pot fi liberã. Liberă de lumea din afară, pentru că am găsit liniștea interioară, acolo nimeni nu poate pătrunde să-mi strice echilibrul.
"Te rog, draga mea minte care creezi atâtea gânduri, atâtea griji, ia o pauză. Odihnește-te, ai atâta nevoie. Destul te-ai obosit și ai alergat încercând să mă ajuți, să deții controlul în viața mea. Te rog, lasă acum și sufletul să vorbească, să-l cunosc, să mă apropii de el, să aflu și eu iubirea, pacea, bucuria sfântă, extazul. Am mare nevoie de asta, familia mea are nevoie. Te rog, îți mulțumesc pentru efortul pe care l-ai făcut până acum, vreau să ajung la sufletul meu, nu te mai opune. Nu ți se va întâmpla nimic rău, mă vei ajuta în continuare, dar nu vei mai fi tu stăpânul. Ai muncit destul, e timpul să te odihnești. Te iubesc și te rog să mă ajuți."
Te îmbrățișez cu adâncă recunoştință și plecăciune,
Mihaela
