Maică dragă, tare e greu să ai viaţă duhovnicească în lumea asta! Nu ai prieteni, nu ai cu cine să vorbeşti despre problemele tale, nu ai cu cine să dezbaţi o nelămurire sufletească.

Nu e mereu aşa. Numai când intru în contact cu oameni care nu au viaţă duhovnicească se vede! Nu pot să nu mă prefac că nu văd că le stă capul numai la ambiţii și orgolii lumeşti etc. Chiar și cu sora mea mi-e greu să mai vorbesc. În urmă cu un an și jumătate, doi eram altfel. Îmi făceam griji pentru ce purtam, pentru machiaj, pentru păr. Eram mereu cu câte cineva. Eram și foarte nefericită. Acum, când mi s-a schimbat viaţa, cu ajutorul Domnului, am momente când, sora mea, de exemplu, mă face să îmi fie ruşine de asta. Ruşine, Maică!? Vă daţi seama, credinţa mea sau, aşa zisa mea credinţă, se spulberă ca un vis la trezire, atunci când intru în anumite subiecte cu sora mea, pe care ea mi le pune în față. Îmi zice: "Tu te-ai schimbat..." sau "De ce nu te mai dai cu parfum, da' ce-ai păţit, fată?" Mă dor cuvintele astea, Maică, mă blochez și nu pot să fiu detaşată și veselă și să îi răspund evaziv, aşa cum mă sfătuieşte părintele duhovnic. Îmi doresc așa mult să îi explic, dar ştiu că nu ar înţelege experienţele mele duhovniceşti. Cum să îi spun că suntem toţi nişte proști și că nu am înțeles că scopul nostru, al fiecărui om, e de fapt să ne îndumnezeim? Maică, pentru mine a devenit aşa de clar și evident acest fapt, pe care îl simţisem mai înainte să îl citesc (într-o carte duhovnicească), încât dacă aș vorbi despre asta ar fi ca și cum aș povesti un roman, deci foarte normal. Pe când în urechile ei ar suna atât de ciudat încât m-ar crede nebună, sărită. Mă răzvrătesc mai degrabă și păcătuiesc. Și mai rău, mă tulbură în aşa hal încât nici nu mai ştiu nici eu dacă sunt pe o cale bună sau nu. Nu vreau să mai cad în deznădăjduire. Mă simt o bleagă și o prostănacă, fiindcă sunt aşa, fără un dram de putere sau de smerenie. Că eu aș vrea și să mă înţeleg bine cu oamenii care să vadă ce om deosebit am devenit eu față de egoista care eram înainte, și s-a întâmplat contrariul. Am rămas singură. În afară de Dumnezeu, nu mai am pe nimeni aproape. Și nici El nu stă mereu cu mine...

Și uneori, mai ales la 23 de ani, ai nevoie de un om, măcar un om care să te aprecieze, să te certe, să te îmbrăţişeze, pur și simplu să fie acolo din când în când.

Maica, mă lamentez prea mult? Pentru că dacă da, numai asta ştiu să fac, asta sunt. Iar momentele de bucurie, de putere, de stăpânire a inimii sunt foarte rare. Nu cred că merit încă darul ăsta.

Domnul ştie de ce am nevoie. Ştie că Îl rog de atâta timp să îmi dea și mie puțină forţă, să fiu mai stăpână pe mine, mai sigură, mai mulţumită. De ce nu îmi dă? Oare nu știu eu să văd?

Ştiu că L-am rugat acum câteva zile să îmi arate ce înseamnă "necazurile lumii ăsteia", pentru că nu înţelegeam cum se împacă liniştea pe care ţi-o dă Domnul când te hotărăşti să apuci calea asta, bucuria duhovnicească cu durerea necazurilor. Care necazuri, dacă Domnul dă mereu bucurie sufletelor care se străduiesc să Îl iubească?

Nu pot să Îl bag pe Dumnezeu în toate activităţile mele zilnice. E cumplit de greu. Aștept un mail de la un băiat cu care corespondez, deşi și el e în Bucureşti, și s-a creat o atmosferă de familiaritate și prietenie și deodată nu îmi mai scrie. Realizez că fusesem dependentă de mailurile acestea, ştiind de fiecare dată că îmi va răspunde. Cum apare un semi-eveniment în viaţa mea care mă afectează oarecum emoţional, cum devin dependentă de desfăşurarea lui. De ce se întâmplă aşa? De ce nu pot să fiu mai detaşată? Singura explicaţie pe care o găsesc e că îmi doresc aşa mult să iubesc și să fiu iubită, și caut inconştient, în orice "variantă masculină" îmi iese în cale, un partener de viaţă. Vreau să fiu dependentă numai de El. Vreau, îmi doresc, dar sunt slabă și nu mă cunosc suficient să ştiu exact ce vreau și cine sunt. Daţi-mi un răspuns, vă rog, Maică bună.

Vă îmbrăţişez cu drag,

Ioana