Cine e nedrept, să nedreptățească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfințească încă. (Apocalipsa 22,11)

Aceasta este starea vremurilor de astăzi, după cum mereu subliniază părintele Rafail Noica.

Am sentimentul acesta acut al distanței incredibile dintre cum eram înainte și cum sunt acum. Doamne, iartă-mă! E de neconceput: cum am putut trăi fără Dumnezeu? Atât de comprimat! Acesta e cuvântul: strivit pur și simplu sub cer, între pământ și propriul meu vis. Între materie și iluzie. Doamne! Numai mila Ta m-a salvat și m-a păzit. În aceste zile simt atât de intens că Hristos nu mă neagă, nu mă desființează. E de necrezut. El nu îmi cere să renunț la ceea ce sunt, ci doar îmi cere să înțeleg că eu nu sunt doar ceea ce cred eu că sunt, adică ceea ce văd, miros, ating. Lepădarea aceasta îmi pare a inimii. Ce greu e de făcut distincția. Doamne, al Tău tot trebuie să fiu, nimic din cele ale mele nu voi lăsa în afară venind la Tine, ca cele din afara Ta, ale mele, să nu mă cheme iară în dureroase depărtări de Tine. Fiecare rană o voi arăta Doctorului meu, că eu, fără Tine, nu mai sunt decât rănile mele. Când mă lepăd de cele ale mele pentru a-Ți urma, încetez a mai face răul, părăsind păcatul, încetez a mai lucra neființa, căderea, îndepărtarea de Tine. Și nu eu, ci Tu faci asta!

C.