Iubită măicuţă,

Am conștientizat o misiune de fidelitate față de mama. Și mai cred că ceva din trecutul tatălui meu, al familiei lui, s-a transmis la mine, nu știu cum să explic...

Multe din cele ce mi s-au întâmplat mie le-a trăit și mama (m-am căsătorit nu din prea mare convingere, doar pentru a avea o familie; am avortat la fel ca mama; am devenit rigidă, nervoasă, neliniștită; nu pot iubi și soțul meu ar avea nevoie de mai multă căldură și afecțiune; mi-a plăcut să controlez; odată cu căsătoria am renunțat la multe din cele pe care mi-aș fi dorit să le fac, resemnându-mă cumva...). Tot timpul am simțit însă că parcă nu-mi aparțin, că le fac știind că nu sunt întru totul de acord și, totusi, o forță mă împingea să le fac.

Cred că i-am captat cumva nefericirea, resemnarea, lipsa bucuriei și a iubirii, tristețea.

Am realizat apoi că în copilărie a suferit răni de abandon profunde, că a fost lipsită de afecțiune, abuzată cumva emoțional de familia adoptivă și asta a făcut-o să devină rigidă, rece. Dar sufletul ei caută cumva să iasă la lumină, și, în ultima vreme, de când și-a găsit liniștea și calea în Biserică, în Dumnezeu, pare să înceapă să se schimbe. Și, odată cu ea, și eu parcă mă trezesc la viață...

Oare cât de legată am fost de ei prin fire nevăzute - eu, pentru că fratele meu parcă a fost scutit și Dumnezeu i-a îndreptat pașii departe de ei, de casă... Mereu am vrut să mă desprind de ei, nu mă simțeam în largul meu acolo, mă simțeam neînțeleasă și nu puteam să mă exprim așa cum simțeam, m-am reprimat mult... și, cu toate astea, deși am avut câteva tentative de desprindere, câteva manifestări de rebeliune și discuții cu ei, mereu mă întorceam cumva emoțional lângă ei...

Abia acum simt că încep să fac, în sfârșit, fără agresivitate, furie, acest lucru. Cu înțelegere profundă și împăcare. Parcă abia acum mi se dă voie, acum cred că Dumnezeu socotește că e vremea să mă eliberez... Deși la momentul seminarului am făcut scrisori către părinți, am conștientizat problemele acestea, se pare că abia acum totul se așează, coboară din minte în suflet, dispar norii cei răi, grei și rămâne lumina... Este prima oară când chiar văd posibilă o apropiere față de mama, pe care nici să o strâng în brațe nu prea puteam. Nu știu încă ce simt față de ea, dar ceva s-a schimbat...

Și sunt profund recunoscătoare că pot să conștientizez, să accept și să integrez cumva în mine toate astea. Parcă abia acum am înghițit ceea ce plimbam prin gură de atâta vreme... Iertată fie-mi expresia.

Iartă-mă că te împovărez cu toate astea, dar simt așa, un val de conștientizări, și iar mi-e teamă să nu greșesc; mereu mi-e teamă ca mintea să nu-mi joace feste... Simt, în sfârșit, avalanșa schimbării cu tot potopul de sensuri aferente, unul dintre ele fiind că abia acum simt (nu doar înțeleg) sensul triunghiului de aur: conștientizare - acceptare - binecuvântare.

Și cred că Dumnezeu așteaptă de la mine să aprind flacăra conștientizării în cei pe care mi-i scoate în cale, acceptarea și binecuvântarea depinzând de ei. Iar peste toate Dumnezeu care suflă peste fiecare... E așa frumos... Mi-e teamă și să mă bucur deplin; dacă trece, dacă e doar o nouă plăsmuire a minții mele care mă înșeală?

Te îmbrățișez cu o stare nouă. Nu știu să o explic.

Cu recunoștință,

Mihaela