Măicuţa mea iubită,

Binecuvântaţi și iertaţi.

Nici nu ştiu cum să încep să vă spun prin ce am trecut în ultimele zile.

Mai ţineţi minte atunci când Domnul mi-a dat să-mi văd toată ura din mine și am trecut prin acel iad sufletesc cumplit?

Acum a fost de zece ori mai cumplit.

De data asta a fost mândria mea și frica despre care vă spuneam în mesajul de data trecută.

Nu pot să vă descriu prin ce am trecut. Ca și data trecută, timpul parcă s-a distorsionat. A fost atât de cumplit încât la un moment dat am crezut că-mi pierd minţile și credinţa în Dumnezeu. Sau ceea ce credeam eu că e credinţa în Dumnezeu.

Ştiu că în răspunsul de data trecută mi-aţi spus că în momentele de părăsire a harului, de fapt, acesta lucrează cel mai puternic în noi. Și deşi credeam că am înţeles, în momentele astea de furtună sufletească, până și încrederea în cuvintele dumneavoastră mi-o pierd, ajung să mă îndoiesc, să mă gândesc că totul e o minciună, o înşelătorie.

Atât mă mai salvează, că îmi dau seama, cu o urmă de gând pe care cred că numai bunul Dumnezeu mi-o dă, că în clipa aceea am de ales între a crede aceste gânduri și "sentimente" și a mă întoarce la vechea mea viaţă, fără de Dumnezeu, sau... credeţi-mă că în clipa aceea alternativa nici nu prea mai e clar conturată, dar e suficient ca să mă facă să mă mai rog o dată Domnului cu o voce mică-mică-mică, plină de îndoială, de zbucium, de neîncredere, de zdrobire.

Și Domnul m-a ajutat și de data aceasta, înainte să o iau razna de tot, parcă mi-a întins limitele atât cât am putut să duc și când n-am mai putut... hop, mi-a întins mâna și m-a prins.

Și mi-a dăruit o fărâmitură mică-mică-mică de smerenie, dar care e mai dulce decât toată slava deşartă a lumii acesteia. Și mi se pare atât de fragilă fărâmiţa asta de smerenie pe care am primit-o în dar, că aproape că nu-mi mai vine nici să deschid ochii și urechile asupra lumii ca să nu o pierd. O ţin aşa, pe palmele sufletului meu, ca pe un lucru de preţ.

Am ajuns să-i înţeleg pe cei care ajungeau să fugă în pustie, sau le cereau ucenicilor să-i strige cu apelative care pentru noi, oamenii lumii, par de-a dreptul jignitoare. Înainte lucrurile astea mi se păreau exagerate.

Acum văd în propriul meu suflet ce floare rară e smerenia, și cum stă şarpele ăsta al mândriei gata să muşte în orice clipă.

Rugaţi-vă pentru mine, Măicuţă. Ştiu că vă rugaţi, oricum, ce m-aș face eu fără rugăciunile dumneavoastră?

Pot să trec la sesiunea 7, nu mai simt piedica aceea, dar să mă binecuvântaţi și dumneavoastră să fac lucrul acesta.

Sărutări de mâini, Măicuţa mea iubită. Și iertare. (Uneori, parcă aţi fi paratrăsnetul meu. Parcă revărs asupra dumneavoastră tot borhotul de urâciuni din sufletul meu.)

Miruna

P.S.: Ştiţi, înainte, Luca spunea că eu sunt o mamă rea, pentru că țip la el. O spunea cu toată inocența și sinceritatea lui de copil, și ăsta era adevărul adevărat. Ieri seară mi-a spus "Te iubesc, mami. Eşti cea mai bună mami. Eşti o mami bună și mare. Și vreau să creşti și mai mare. Mare-mare, până ajungi la Doamne-Doamne."

Nu e atât că spune Luca lucrurile astea, cât... ştiţi, e prima oară în viaţa mea când simt o căldură în sufletul meu. Mică-mică, dar e acolo, și lumea întreagă pare altfel de la stropișorul ăsta de căldură.

Măicuţă,

după ce v-am scris am citit mesajele de pe site și m-a impresionat tare ce a scris acel om supărat tare pe ceea ce citea în sesiunea a 7-a. Și am plâns de durerea lui, poate pentru că și eu am fost în situaţia lui. Poate mi-e mai uşor să-l înţeleg.

Dacă vreţi, să-i spuneţi că suntem alături de el, și că noi îl iubim, chiar dacă nu-l cunoaştem, și că aşa cum plângem noi, mai tare lăcrimează Domnul de suferinţa lui, și-l înţelege, și-i ştie și supărările, și neputinţele, și toate prin câte a trecut. Dar să aibă încredere și... acum îţi spun ţie, direct, frate drag, urmează sfaturile Măicuţei, cuvânt cu cuvânt, și poţi să și țipi la Domnul că El nu Se supără, te înţelege, și dă-I Lui toată supărarea și tristeţea și furia ta, chiar dacă o spui cu o jumătate de gură (pentru că, crede-mă, altă soluţie nu ai, ori asta, ori o viaţă plină de furie și durere și revoltă)... și o să vezi, iubite frate. Nu sunt eu în măsură să-ţi spun ce se va întâmpla cu tine, pentru că sunt o păcătoasă și eu, care de-abia a pornit cu paşi clătinaţi pe calea aceasta. Nu pot să-ţi spun decât că la Domnul e și vindecarea și liniştea și bucuria și, cu voia Domnului, chiar și înţelegerea.

Și-ţi mai spun ceva, ca una care a simţit tot ce simţi tu acum. Dacă ai ajuns la acest seminar, nu întâmplător ai ajuns. Chiar când o să-ți vină să laşi totul baltă, ține-te cu dinţii și ai încredere. AI ÎNCREDERE, frate drag. Mai departe, te învaţă Măicuţa, rugăciunea și, mai ales, bunul Dumnezeu. Căci e BUUUN Domnul, crede-mă, o să vezi!!!

Cu toată dragostea în Hristos,

Miruna