(Din jurnalul unui co-dependent aflat pe Cale)

De dimineaţă încerc să adun conferinţele Părintelui R. Noica. E un duh atât de curat (ca al unui copil) și de proaspăt cuprins în cuvintele lui. Îl văd într-un film pe ÎPS Andrei alături de Rafail, vorbind despre traducerile din P. Sofronie. ÎPS ştie valoarea acestui om poposit în Apuseni, transpare din fiecare fibră a lui când vorbeşte despre părintele Rafail și cu el. E bine că ştie!

La muncă, observ acest fenomen: nu pot să cresc decât în limitele comportamentelor permise de către cei din jur, trăiesc cumva în interiorul mecanismele de acceptare ale celorlalţi (aici accept să intri, pe acest slot pe care-l am liber). Dar e interesant că până acolo s-au întâmplat multe convulsiuni, transformări, adaptări, pentru a fi integrat și eu. Şedinţele despre co - dependență m-au ajutat mult în a stabili graniţele dintre mine și celălalt. Reuşesc asta, acum, cu mai multă uşurinţă: să nu intru, să nu dau buzna în viaţa altora sau să nu permit să se dea buzna în intimitatea mea.

Mă simt în continuare bolnav, neputincios în multe feluri, deşi mă bucur că Dumnezeu mi-a dăruit o oarecare linişte interioară. Activitatea intelectuală mi se pare o povară: de îndată ce încep să gândesc, mă cuprinde un fel de panică a logicii, o teamă de a nu fi prins între efecte și consecinţe. Mă simt blocat, cu gândirea mea veche blocată. Nu ştiu cu ce gândesc, dar există o parte a creierului amorţită sau cel puţin temporar inactivă. Trăiesc cel mai adesea, din punct de vedere al conştiinţei, între salturi. Mă simt în siguranţă numai în locuri de conştiinţă care mă duc mereu aproape de Dumnezeu, rugăciune, meditaţie, dar acele locuri de odihnă nu sunt fireşti, rezultate naturale ale unui mod de a fi, ci mereu întoarceri, ridicări, reveniri, adesea eforturi dureroase. Rupturi. De mine, de turnurile mele de viaţă.

În vară, sentimentul acela acut al conştientizării deconectării emoţionale, în terminologia Al-Anon. Rămâne o idee tare, o realitate credibilă, această deconectare emoţională. Și mă gândesc cumva perplex: există oameni care ştiu mereu ce simt, cărora nu le este teamă să simtă, să se simtă și să-i simtă pe cei din jur, indiferent cât de intens este ceea ce trăiesc.

Văd mereu copii mari, care se zbat în corpuri îmbătrânite. Copii speriaţi, care indiferent de vârstă au nevoie de un tată. Parcă trăiesc prins într-o astfel de lume, plină de copii adulţi și bătrâni care tânjesc după înţelegere, dragoste și răsfăţ din partea unui tată. Sau a unei mame.

Nu sunt încă nici fiu, nici tată. Și mă doare această ambiguitate. Cum aș putea fi fiul tatălui meu?? Cum pot să mă lepăd de mine însumi, de părinţii mei, pentru a-i urma lui Hristos, fără a şti cine sunt și cum e să fiu fiul părinţilor mei? Sau ştiu și mă păcălesc? Nu sunt nici fiu de mamă, măcar. Că de tată... un drum întunecat și speranţa doar la Dumnezeu. Drumul acesta trece prin suferinţă. Dar relaţional sunt atât de ciuntit. E o mare diferenţă între iubirea aproapelui și această ciuntire relaţională de care sufăr dintotdeauna. Dumnezeu îmi crește acum organe sufleteşti de comunicare cu celălalt. E ca și cum descopăr brusc, după 30 de ani de viaţă alandala că sunt un sălbatic între oameni civilizaţi. Ca și cum mă tot aruncă cineva într-o horă și sfârşesc prin a călca pe toată lumea pe picioare, asta după ce am făcut eforturi supraomeneşti de a ține ritmul și mişcarea. În general, încercând să mă armonizez cu cei din jur, eşuez în majoritatea cazurilor dintr-o oboseală a incapacităţii mele de a sincroniza idealul (la care ne raportăm toţi) și ceea ce reuşesc ceilalţi să prindă din acea muzică, pentru a întinde o horă. Când nu mai aud muzica, devin prizonierul mişcărilor și impulsurilor celorlalţi - care treptat deformează și se îndepărtează de muzică. Iar când aud doar muzica, dansez de unul singur, pe muzica mea care... în cele din urmă, ajunge să-mi placă doar mie. Oare eu deformez propria-mi muzică?

Vezi... de aceea numai Hristos este Calea! Altfel, ne rătăcim în mijlocul zilei și cu harta în mână.

C.