Nu am cuvinte să spun cât de mult m-a ajutat Dumnezeu

Versiune tiparTrimite unui prieten

Mărturie

Am aflat de site-ul dumneavoastră de la un profesor de religie, teolog care m-a ajutat şi el foarte foarte mult prin sfaturile date, un om deosebit şi smerit, Laurenţiu Dumitru. A scris şi nişte cărţi legate de tineri.

Acum vreo 2 ani vroiam să dau la Psihologie şi deja mă apropiasem oarecum de creştinism, nu şi de Biserică (chiar dacă am fost botezată ortodox, nu prea am mers până acum un an la Biserică). V-am văzut la o emisiune cu un om care nu ştiu, era cineva, un fost deţinut cred, şi am mai citit şi un articol pe tema asta. În fine, erau şi teme de psihologie şi era o abordare inedită, care mi-a captat atenţia. Acum, când văd totul dintr-o altă lumină, îmi dau seama că e binecuvântat de Dumnezeu ce faceţi toţi acolo prin seminarul acela foarte frumos şi necesar. Vă încurajez şi, ce pot să mai zic, că e chiar... Cred că aşa ceva aş fi visat să fac şi eu dintotdeauna, e foarte util şi minunat. Mă bucur mult că există aşa ceva!

Ca să reiau puţin, legat de viaţa mea şi de experienţele cam ciudate prin care am trecut, voi începe prin a spune că de mult îmi doream să fac ceva pentru ca să ştie şi alţii şi să nu mai facă ceea ce am făcut eu. Să îi ajut pe alţii să nu mai repete greşelile mele şi să înveţe din ele, doar dacă dumneavoastră credeţi că merită, să-mi spuneţi. Prin clasa a X-a eram cam rebelă şi îndrăgostită de propria imagine. Am început, impulsionată de o rudă de-a mea, să citesc tot felul de cărţi de filosofie, cam savante pentru vârsta mea. Nu prea înţelegeam mare lucru din ele. Aşa am început să am o trufie din ce în ce mai mare. Mi se părea deja că pot să stăpânesc mental multe cunoştinţe, că pot să descopăr eu idei noi, că tot ce e tradiţional, împărtăşit de cei mai mulţi, de ,mulţimile imbecile", e învechit şi inutil, că sunt cu mult superioară celorlalţi. Fumam, mergeam prin baruri şi nu eram niciodată mulţumită, nu mă puteam bucura de fapt de nimic cu adevărat. Asta mă făcea frustrată şi din ce în ce mai trufaşă, mai răutăcioasă. Chiar evadam foarte des în vise, credeam că ele exprimă o realitate mult mai profundă decât existenţa mea ,banală", cu aceeaşi oameni drăguţi dar plictisitori. Vroiam să fiu altfel, cât mai originală şi mă atrăgea tot ce era neobişnuit, ciudat, paranormal. Am descoperit o carte - Conversaţii cu Dumnezeu - Neale Donald Walsh, un american, care a compilat nişte idei tipic New Age într-o formă "americană", comercială. De aici au început experienţele mele "paranormale" cică, începuse să mi se pară că am o conştiinţă superioară şi una inferioară, citisem că nu există păcat şi că există reîncarnare, că poţi să vorbeşti cu Dumnezeu ca şi cu amicul de la colţul străzii, eram ferm convinsă de asta, că există extratereştri, că totul e permis, important să-ţi realizezi tu toate dorinţele, aşa îţi vei ,realiza sinele". Începuse să mi se pară că răul e mai bun decât binele, să mă comport în bătaie de joc cu toţi, nu există păcat, nici pedeapsă, deci - ce conta? Scandaluri pe acasă, nimic simplu nu mă mulţumea. Şi aşa am început să citesc cărţi de alchimie şi magie, cărţi ezoterice, şi am realizat că asta e viaţa mea. Şi am zis: gata, trebuie să realizez opera alchimică, Dumnezeu nu mai însemnă decât o idee abstractă, şi am început să mă izolez de toţi ceilalţi şi să mă concentrez doar pe ceea ce citeam. Mi-am otrăvit efectiv mintea cu foarte multe cărţi ezoterice -Papus - Kaballa (esoterică), Iulius Evola - Opera alchimică, chestii filosofice. Erau şi greu de înţeles. Acum când privesc în urmă îmi dau seama că erau diabolice şi toate erau inspirate din filosofia indiană şi magie şi ocultism. Nu suportam Bisericile, mi se făcea rău când intram. La un moment dat, graţie unor cărţi, tot aşa ezoterice dar mai "creştine" - rozicrucienii erau o sectă creştină. Am înţeles că trebuie să fac ceva şi pentru ceilalţi ca să realizez "marea operă" şi să devin un maestru adevărat şi aşa, încetul cu încetul, am început să citesc şi cărţi mistice catolice. A fost o minune apoi în familia mea în sensul că s-a născut o nepoţică şi mi s-a părut un miracol. Asta m-a mai adus cu picioarele pe pământ şi chiar m-am apropiat de Dumnezeul acela bun. Începusem să mă rog. La ce? Nu ştiam, dar mă rugam. La un Dumnezeu, oricum nu la vreo zeitate. Prin clasa a XII-a, la început am fost iarăşi revoltată de multe nedreptăţi, suferinţă şi m-am revoltat iar pe Dumnezeul creştin. Am început să practic un fel de yoga cu exerciţii de respiraţie şi tehnici de concentrare, mantre, reiki, poziţii corporale de tot felul. Vroiam să ajung un iluminat. Am luat nişte cărţi care te învăţau să te concentrezi şi să te apropii de Brahma. Citisem că totul e iluzie, maya, numai Zeul Brahma există. Simţeam că sunt pe dinafară cu toate. Am ţinut un regim vegetarian. La un moment dat s-a întâmplat ceva ce mi-a schimbat cursul zilelor. Într-o zi concetrându-mă am simţit cum ies puţin din corp. Da, sună cam aiurea, dar aşa a fost. Se poate (din pacate). Ştiam că pot (citisem undeva) să o iau razna, dar nu-mi păsa. Am avut o senzaţie foarte ciudată, mi-am revenit. A fost ca un şoc, şi am mai vrut o vreme să mă decorporalizez dar am renunţat. Când a auzit prietena mea, care e foarte credincioasă, m-a dus la un Părinte (deşi eu citisem că trebuie să mergi înainte să comunici cu maeştrii secreţi şi să nu spui ce ai făcut). Părintele mi-a zis că nu e bine şi am început şi eu să mă îndoiesc. Prin martie sau aprilie anul trecut (tot clasa a XII-a) a început să-mi fie rău, aveam o stare de rău fizic şi psihic. Nu mai puteam citi nici 2 rânduri (din cauza exerciţiilor de concentrare) am înţeles că nu e bine ce am făcut, am avut şi câteva halucinaţii, vedeam tot felul de culori, simţeam că sunt aşa paralelă cu tot ce mă înconjoară, că nu pot sa-mi mai controlez reacţiile, mi-e greu să descriu tot. Am cunoscut apoi o Maică în Suceviţa care mi-a spus că mă voi vindeca. Gata, eram din ce în ce mai convinsă că yoga era rea, era diabolică, trebuia să cred cu totul în Hristos şi să merg la Biserica Ortodoxă. Am mers mai mult timp la Sfântul Maslu, apoi am ajuns într-o zi să-mi fie foarte foarte rău. Simţeam că mă descompun efectiv (interior), aveam o stare de panică permanentă, mă simţeam ca o legumă, nu mai puteam sta singură, să merg singură, nu mai puteam să mai gândesc, nu mai puteam să mai dorm, se intercala la un moment dat visul cu starea de trezie, aveam coşmaruri groaznice şi era vraişte în capul meu. Vroiam să sun la Spitalul de boli psihice dar m-am dus mai întâi la un Părinte foarte bun, la sfatul cuiva, m-am spovedit, m-am împărtăşit. Încetul cu încetul totul s-a schimbat. Dumnezeu m-a salvat efectiv de la nebunie. Ştiu că de Sfintele Paşti am simţit o bucurie atât de mare cum nu mai simţisem în viaţa mea, niciodată. Acum toate astea mi se par ca un vis, pentru că vindecarea a fost completă. Am cunoscut oameni deosebiţi, am început să nu mă mai uit de sus la ceilalţi. Ţin minte că înainte nu eram în stare să zic nici scuză-mă cuiva, acum Slavă Domnului, chiar reuşesc, nu mai sunt aşa de răutăcioasă, nu mai am coşmaruri, reuşesc să mă bucur şi de lucrurile simple. Prietenele mele, părinţii mei au fost efectiv uimiţi. Văd că s-a făcut o minune cu mine, pentru că mă ştiau cum eram înainte. Eram mult, mult mai trufaşă ca acuma (vă daţi seama) şi preocupată de trup, nesimţită, visătoare, desprinsă de realitate, etc.

Cam asta e. Nu am cuvinte să spun cât de mult m-a ajutat Dumnezeu. Vă spun oricum că sunt în continuare, după cum se vede din ce v-am spus, egoistă, narcisistă şi uneori nesimţită din moment ce DUPĂ TOATE ACESTEA eu mă mai revolt uneori pe Dumnezeu, pe Hristos care mă iubeşte atât de mult, pe toţi ne iubeşte la fel de mult, dar e greu să mă schimb deodată după atâţia ani de revoltă. Dar poate că încetul cu încetul mă voi schimba. Aş vrea să, nu ştiu, să fac ceva, să spun cât mai multor oameni ce minune este credinţa, ce minuni poate face Dumnezeu, ce simplu şi frumos şi măreţ şi extraordinar e creştinismul şi Biserica Ortodoxă. Aici e adevărul şi viaţa, (acum mi se pare o nebunie să nu crezi) şi că dacă chiar caută, vor găsi! V-am scris dumneavoastră pentru că acum am început să mă văd cu adevărat şi practic să mai trec odată prin trecutul meu. De data asta prin ochii credinţei şi să-mi dau seama că nu am făcut, nu am clădit, ci doar am distrus în toţi anii ăştia de liceu. Când puteţi, când aveţi timp, v-aş fi recunoscătoare să-mi scrieţi! Sper că nu v-am şocat cu ce v-am spus, sunt lucruri ce, din păcate, le-au trăit şi alţii.