Nu dă Dumnezeu și Maica Domnului să trageți ce-am tras noi, dragul mamei!

Versiune tiparTrimite unui prieten

„Am vorbit cu mama la telefon...

Scriu să nu uit. Nu pentru cititori mă grăbesc să aștern vorbele mamei, pentru că știu că nu se mai citește dacă nu e și o poză zâmbitoare. Mă grăbesc să aștern vorbele mamei ca sa nu uit... Și nu pentru prima dată îmi povestește... Acum parcă înțeleg cu adevărat tragedia... Acum...

-Zână, nu dă Dumnezeu și Maica Domnului să trageți ce-am tras noi, dragul mamei! Război până-n 1944, tif în 1945, foame în 1946... După ce-o scăpat unde și unde lumea de tif, o venit rușii, ne-o luat pâinea și tăman în vara ceea n-o plouat.

Se ducea tata, Dumnezeu să-l ierte, în Polonia și venea cu un sac de cartofi înghețați. Cănd îi deșerta din sac, răsunau ca nucile. Mama îi dădea prin răzătoare și curgea zamă neagra din ei, apoi îi mesteca cu tărâță și-i fierbea... Noi mâncăm (5 copiii), dar nu ne săturam. Mama sta și se uita și plângea. Fratele mai mare, Oachim, avea grijă să-i păstreze mamei ceva de mâncare. Tata venea și pleca... 40 de drumuri a făcut în Polonia și înapoi. Așa ne-o scăpat de moarte. Când mergeau cu trenul, că mergeau cu tren de marfă, sus pe vagoane, iarna, bandiții aruncau arcanul - ori sac , ori om... Noi aveam 2 vaci și oi, dar tata nu a pus cuțitul pe ele că erau a făta și știa că primăvara va fi cea mai mare foame. Țineam oile în bașcă cu noi noaptea, iar vacile în casa cea mare care încă din timpul războiului avea podul spart (tavanul), pentru că atunci când au venit rușii și au bombardat, mama s-a suit în pod, că tata era la război, și a spart o gaură pentru ca grâul să curgă în casă, să nu cumva să ia foc acoperișul și să se aprindă pâinea.

Când s-a făcut loboda primăvara, mergeam cu traista și strângeam vârfurile. Mama o opărea apoi o mesteca cu făină de secară adusă de tata și făcea turte. Lumea prin sat, dacă nu aveau vreun bărbat să plece în Polonia, mureau. Măcinau ciocălău uscat, opăreau făina ceia, dar după ce-o mâncau, se umflau și mureau. Peste râpă de noi o murit o nevastă și copiii ei, de foame, i-au tăiat bucile și le-au mâncat.

Veneau bandiții și dădeau foc la case noaptea. Lumea alerga să le stingă și când se întorceau acasă, nimic nu mai găseau. După vreo câteva cazuri, oamenii au înțeles și câte doi din fiecare măhală stăteau de pază toată noaptea și păzeau casele.

În podul casei noastre era o piele veche de vițică și Oachim a opărit-o, a ras părul, apoi a tăiat-o bucăți și a făcut răcituri. Prin sat nu era zare de câine ori mâță... toate erau mâncate. Murea lumea pe un capăt... Dacă săpa cineva groapă, când mergea cu mortul său, groapa era plină cu alți oameni morți... Nu aveau oamenii putere să sape gropi... Nu mai era cine să sape. Cănd o venit Vara - păpușoii în lapte, grâul unde și unde s-a mai făcut, atunci oameni au mai scăpat.

Mergeam la gară la Zaim și vindeam lapte că ne fătase vacile. Tot acolo un bărbat din Zaim vindea pirojoace, ca să aflăm mai apoi că era folosită și carne de om...da-i drept, da nu-i drept, Dumnezeu știe. Așa ni-o dat rușii în colhoz, după ce ni-o luat tăt.”

Text preluat: Zinaida Bolboceanu