Nu mai zi de rău de tine mică!

Versiune tiparTrimite unui prieten

I. e foarte interesată de alfabet, de învățat litere, de scris și recunoscut litere. Zilele trecute, fără să-mi dau seama că fac asta, am început să o presez. Că eu la 5 ani știam să citesc și să scriu (și e foarte adevărat), că lectura deschide deodată niște porți magice și intri în lumi neasemuit de frumoase și viața devine foarte interesantă pentru că nu mai ai timp să te plictisești...Că e bine să știi să citești de dinainte de a merge la școală pentru că ai timp să citești o mulțime de povești. Că nu e adevărat că te plictisești la școală, că uite, eu nu m-am plictisit să-i aștept pe ceilalți copii pentru că am valorificat timpul citind. Intenția mea n-a fost să o compar cu mine dar asta am făcut. Am început să-i vorbesc dintr-odată, așa cum îmi vorbea maică-mea. I-am ținut morală :( .. Mi-a spus și D. după aceea că I. nu e M. mică, e I. pur și simplu...și dacă va dori să învețe să citească sau să scrie, înainte de a intra la școală, o va face (și cred că nu e departe pentru că deja cunoaște aproape tot alfabetul și scrie pe litere orice cuvânt îmi cere ea să-i dictez) dar să nu o mai presez sau să o compar și să nu-i pun deadline 5 ani că dacă face asta, o face de dragul meu, nu pentru că vrea ea și o să aibă efect invers etc. Avea dreptate. Nu mi-am dat seama cât de mult am greșit față de ea...nu mi-am dat seama că din dorința de a-i deschide lumea cunoașterii am ajuns să o bat la cap. "I., vrei să mai facem activitatea cu literele? I. vrei să te învăț să scrii cutare literă sau cutare cuvânt?
Numai că I. e I., îți spune din start "M., nu mai îmi zi atâta!!! Nu auzi ce zice D.??? Nu mă mai presa!".... Și brusc mi-am dat seama ce diferență e între mine și ea la nici 5 anișori...Și m-am rușinat și am plâns. Că eu cu adevărat știam să citesc pentru că sora mea m-a învățat și eu am avut răbdare și dorința să aflu dar eu nu știam să zic nu, făceam numai ce mi se spunea, lumea mea era mai plină de frici și de durere, trăiam mult mai din inerție, eram mult mai puțin conștientă de mine, ca persoană, decât I....Și atunci, de ce să încerc să mă bag peste ea? De ce să o presez? De ce să nu o las să fie ea pur și simplu, așa cum a fost și până acum??? Și așa doarme cu teancul de cărți la cap și seară de seară stă picior peste picior, mănâncă măr și se uită la pozele din cărți, cu orele...De ce să știe neapărat literele de pe acum?? De ce s-o schimb eu, cum știu eu mai bine?!?
M-am dus în bucătărie și am plâns, singură. A venit după mine și m-a întrebat ce am. I-am spus că o rog să mă ierte, că ea nu e eu. Ea nu e M. mică, ea nu are motive să fugă cât mai devreme în lumi imaginare...și dacă nu vrea să învețe să nu o facă. Că ea e minunată așa cum e ea. Și e mult mai bună decât mine, la vârsta de 5 anișori.
Și iar am plâns... în hohote. Parcă plângea fetița din mine. De rușine...de durere...
Iar ea...m-a iubit și a plâns și ea, din empatie și mi-a spus..."M., dar nu mai zi așa, că nu este concurs între noi două. Nu mai zi rău de tine mică. Și tu știai multe pentru că te-a învățat sora ta!! Și eu știu multe pentru că mă înveți tu. Dar nu mai spune rău de tine mică pentru că eu sufăr foarte tare atunci când zici rău și nu mai știu ce să fac. Eu te iubesc pe tine mică"...
Și ne-am îmbrățișat foarte tare și am știut că o țin în brațe pe ea, I. mea...nu pe mine mică....dar și că tot ce trăiesc e tot prilej de vindecare și binecuvântare.

Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-o pe I., pe C. și pe M. mică....și pe toți copiii tăi care învață acum să se iubească. Amin!