"Vă mărturisesc că am emoţii şi cea mai bună metodă ca să faci faţă este să mărturiseşti ca ai emoţii. Când mi s-a cerut tema, am zis să alegem una din acestea trei: bucuria, sau iertarea, sau dragostea şi părintele le-a pus pe toate trei, aşa că veţi avea ce să îmi spuneţi dumneavoastră. M-am gândit la bucurie pentru că mai mult de prima jumătate a vieţii mele, nu l-am cunoscut pe Domnul. M-am născut în comunism, când mi s-a explicat că nu există Dumnezeu şi eu am crezut cu multa râvnă că nu există, şi am fost lipsită de bucurie. Încolo, aveam de toate: aveam succes, aveam ce poate să facă rost omul pe pământ, numai bucurie nu aveam. Mai mult decât atât, de câte ori vedeam ceva frumos, şi mulţumesc Domnului care mi-a dăruit florile, plângeam. Plângeam de durere că frumuseţea e atât de degeaba, că florile sunt ca să se veştejească, oamenii ca să îmbătrânească. Pe vremea aceea mi se părea ca e urât să fii bătrân, acum vă mărturisesc că e minunat. E minunat să fii şi bătrân, şi durerea m-a condus la bucurie.
Împrietenirea cu suferinţa
Toată tinereţea m-am străduit să mă împrietenesc cu suferinţa sufletească, şi până când n-am primit-o ca dascăl, n-am ajuns la bucurie. Şi în clipa în care am renunţat să mai înţeleg şi să mai stăpânesc lumea şi realitatea prin mintea mea, prin înţelegerea mea, atunci am zis: "Doamne! dacă exişti", deja pricepusem că există, "nu mai vreau să înţeleg nimic, vreau să te cunosc şi să te iubesc", şi în clipa aceea, Dumnezeu a trimis un om de-al Lui la mine. Deci nu alergaţi după Părinţi, nu alergaţi după oamenii lui Dumnezeu, ci doar după Dumnezeu, şi Dumnezeu vi-i trimite la uşă. Şi am făgăduit atunci lui Dumnezeu că voi face o probă de doi ani, şi dacă în doi ani nu-mi oferă ce nu pot să fac rost singură, o să încerc să fac rost în altă parte. Şi i-am cerut să fiu bucuroasă, i-am cerut să-i iubesc pe cei care mă urăsc, să-i iubesc pe vrăjmaşi, cum zicea, am aflat mai târziu, cuvântul duhovnicesc, dar atunci ziceam să-i iubesc pe cei care nu mă iubesc şi să iert ceea ce nu pot să iert. Erau lucruri pe care eu nu puteam să le fac, în rest mă descurcam cu toate. Şi a fost o luptă frumoasă. Îi arătam cu degetul nişte oameni şi îi spuneam: "Dacă Tu poţi să mă faci să-l iubesc pe ăsta?!", şi unul era greu de iubit, era colonel de securitate, şi se făcea că-i fioros, aşa, la mine, şi Dumnezeu mi-a arătat chipul lui Dumnezeu acolo. Adică a făcut minuni şi atunci eu am putut să împlinesc ce-mi cerea Domnul, ca eu să cresc în bucurie. Când am trăit bucuria am vrut să mă retrag undeva într-o mănăstire, undeva într-un loc unde să trăiesc eu şi cu bucuria. În clipa în care închideam uşa, bucuria pleca de la mine, până când am înţeles că cei care au întâlnit bucuria, cei care trăiesc bucuria sunt datori să o mărturisească celor pe care îi trimite Dumnezeu în calea lor sau în calea cărora îi trimite Dumnezeu. Şi Dumnezeu a rânduit ca eu să pot mărturisi această bucurie în primul rând tinerilor şi copiilor. Într-un fel eu eram în învăţământ, într-un fel, şi erau foarte mulţi tineri care nu ştiau să se bucure, şi împreună cu ei am învăţat atunci, mai ales după '90, când a venit libertatea, am învăţat să ne bucurăm. Ceea ce numea Înalt Prea Sfinţitul Andrei fii duhovniceşti, erau un fel de copii ai bucuriei, copii care m-au învăţat pe mine să mă bucur alături de ei de Domnul şi care au învăţat să se bucure împreună cu mine de Domnul, în vremea aceea.
Timpul ispitelor
Consider că astăzi avem de toate; este o vreme minunată pentru mântuire şi sunt vremuri grele pentru viaţa pe pământ şi pentru mântuire, ispitele sunt mult mai mari. Mă uit la tinerii care sunt acum în licee şi mi se strânge inima de grijă; cred că dumneavoastră, părinţii şi bunicii, dacă sunteţi aici, aveţi inima şi mai strânsă. Dar ce mă ţine în nădejde şi nu mi se stinge bucuria, este făgăduinţa Domnului că va fi cu noi până la sfârşitul lumii. Şi eu, când mi se pare că nu se mai vede nimic, întreb: "Doamne, cum eşti tu cu noi acum?" Şi El zice: "Stai să vezi!", şi îmi arată cum şi unde. Numai că nu e în direcţia în care îmi îndrept eu privirea de obicei. Şi astăzi avem biserici multe, se ridică multe, tot mai mulţi oameni vin la biserică, tot mai mulţi oameni se bucură de prezenţa şi de slujirea lui Dumnezeu faţă de om, că Dumnezeu ne slujeşte, sărăcuţul, în toate felurile, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, însă tot mai puţini oameni au bucurie, şi mă întreb de ce, de ce, când povestea noastră a creştinilor, a început cu vestea cea bună, bucuria cea mare, bucurie pe care Domnul a lăsat-o aici. Ştiţi că atunci când Domnul s-a înălţat la cer, spune Sfântul evanghelist Luca, s-au întors ucenicii în Ierusalim cu bucurie mare, bucuria mare pe care Domnul o anunţase, trimisese vestea prin îngeri cand S-a născut. N-a luat-o cu El la cer, a lăsat-o cu noi aici pe pământ chiar şi în perioada aceea cand încă nu venise, încă nu trimisese Mângâietorul, încă nu trimisese Duhul Sfânt. Şi mă întreb de ce, de ce nu cunoaştem bucuria, şi câţiva ani la rând am pus întrebarea asta, până când Domnul mi-a răspuns odată, jucându-mă cu nişte copii - joc numesc aceste activităţi pe care le facem noi la Craiova şi pe care le făceam şi la Bucureşti, mai ales atunci, cu copiii străzii - ne jucăm câteodată luând din cuvântul Mântuitorului ceva şi citim şi ne gândim ce legătură are asta cu viaţa noastră.
Împietrirea în sine
Şi, citind deodată pilda talanţilor, am descoperit de ce nu ne bucurăm. Noi nu ducem roada talanţilor noştri lui Dumnezeu. Noi vrem să trăim bucuria din ce am câştigat, din talanţi. Şi din cauza aceasta nu avem bucurie. Acolo îi spune slugii celei bune - şi eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă număr printre slugile Sale, e cea mai mare bucurie - , îi spune: "Bine, slugă bună. Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune. Acum intră în bucuria Stăpânului tău". Şi atunci am găsit calea. Setea noastră de a avea mult, de a stăpâni mult, e de la Dumnezeu. Ne-a făcut stăpânii lumii. Dar nu putem intra în acea stăpânie, până când nu suntem credincioşi peste puţinul pe care ni l-a dat. Ne-a dat un trup, ne-a dat câteva dorinţe, ne-a dat câteva nevoi, ne-a dat o familie, ne-a dat o şcoală, un mediu în care trăiesc, în care mă scol şi în care adorm, acela este locul în care eu trebuie să fiu credincioasă peste puţinele mele. Seara, eu nu aştept să mor ca să-I duc talanţii ci, în fiecare seară mă duc şi îi spun: "Doamne, astăzi am vorbit, astăzi am vorbit de mă doare în gât, am vorbit de dimineaţa şi până acum, am vorbit mult, mult, şi Tu ştii dacă am vorbit cu folos sau fără folos, dacă cineva s-a supărat sau s-a mângâiat, Tu ştii, eu astea ţi le predau ţie, şi atunci Dumnezeu zice: "Bine, intră în bucuria Domnului tău".
Secretul bucuriei
Oamenii aleargă să aibă o maşină, şi bine fac. E bine să ai o maşină, e bine să ai o casă, este bine să ai o casă frumoasă. Poţi să ai şi un bordei, poţi să ai şi un acoperiş improvizat, dacă, acolo poţi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, să-i predai ce ai făcut în ziua respectivă, să-i mulţumeşti - apoi vei descoperi bucuria. Dacă nu va fi aşa, cei care n-aţi făcut asta, să nu mai credeţi niciodată când o să vă spun ceva. Încercaţi să faceţi asta: "Doamne, Îţi mulţumesc că mi-am luat covorul pe care mi-l doream!" Şi truda pe care am depus-o ca să-mi procur covorul este credincioşia mea faţă de datoria mea pe care o am de a locui frumos, de a trăi frumos, de a da slavă într-un loc frumos, pentru că pot să fac asta. Şi atunci veţi vedea că în fiecare dimineaţă când o să lipiţi tălpile de covor veţi simţi că truda dumneavoastră vă mângâie tălpile. Nu-l veţi uita şi nu-l veţi bodogăni, când trebuie să-l daţi cu aspiratorul sau să-l scoateţi la bătut, că nu vă ajută soţul. Să ajutaţi soţiile să bateţi covoarele, că asta aduce multă bucurie în casă! Aşa că, aceasta este, după mine şi după experienţa mea şi a celor cu care suntem împreună în multe zile, acesta este secretul bucuriei: de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru cele pe care le-am făcut în ziua respectivă, de a-I preda Lui şi a aştepta ca multul pe care îl dorim să ni-l dăruiască El, atunci când va crede de cuviinţă, şi până atunci să-I mulţumim."
A consemnat Ioan Butiurca