II

Viaţa în Hristos (LXXI)

Vin oameni cu necazuri mari la noi, la Centrul de Consiliere, cum numim noi căsuţa noastră, şi care spun: "Eu nu mai pot aşa!". Şi atunci îl rog şi eu frumos să-mi facă, sau o rog frumos, că de obicei femeile se plâng mai uşor, nu că ar putea să ducă mai puţin, duc mult, o listă cu ce motive avem să-i mulţumim lui Dumnezeu şi ce motive avem să fim nefericiţi. Şi atunci vedem că lista motivelor pentru care putem să-i dăm din toată inima slavă lui Dumnezeu este mult mai lungă, mult mai bogată, decât lista cu neputinţele. Şi atunci, mă gândesc, ce forţă, cine ne alungă pe noi de la bucurie? Acel responsabil cu îngrijorarea, cu grijile, care ne alungă pe noi de la bucurie. Şi cei care mergem la Sfânta Liturghie ştim că vine clipa aceea în care "grija lumească o lepădăm ", dar nu pentru că suntem nesimţitori, ci pentru că o lepădăm la picioarele lui Dumnezeu, la picioarele Crucii, şi când ieşim de acolo luăm puterea de a ne bucura de crucea pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

Înţelepciunea psalmistului

Apoi, bucuria se ascunde în lucrurile mici, într-o floare. Într-o floare Dumnezeu îţi dă întâlnire şi zice: "Ştii, pentru tine am făcut-o aşa de frumoasă." Dacă nu le vedem, nu-l vedem pe Dumnezeu! N-avem cum să-l vedem pe Dumnezeu dacă nu-l vedem în făpturile lui care sunt atat de minunate. Şi nu ne vedem nici pe noi dacă nu ne descoperim că suntem făpturi minunate. Este un psalm care mi-e drag mie din multe puncte de vedere, Psalmul 138, în care zice psalmistul: "Mulţumesc că sunt o făptură atât de minunată". Şi mai e acolo un locşor în care spune că atunci când vrem să fugim de Dumnezeu, descoperim că n-avem unde. Aşa s-a întâmplat cu o tânără care se consilia la noi şi avea probleme, era nemulţumită de ea: am rugat-o să citeasca psalmul şi să-mi spună ce simte. A zis: "Când am citit "unde mă voi ascunde de Tine?", - ştiţi că peste tot este El -, a simţit că nu se poate ascunde decât în braţele Lui. Unde te poţi ascunde de cineva decât în braţele lui? Acolo eşti ascuns şi nu-i mai vezi faţa mustrătoare. Şi orice mustrare se topeşte atunci când te arunci în braţele mamei sau în braţele tatălui, dar mai ales în braţele lui Dumnezeu. Deci aceasta este bucuria, aşa ajungem la ea pe calea pe care eu am experimentat-o.

Înşelarea de sine

Apoi am zis să vorbim despre iertare şi dragoste. Ce să zic eu despre dragoste? Vreau să vă spun numai că eu am descoperit că nu ştiu să iubesc, că nu pot să iubesc, că mi se pare că iubesc, şi, când am spus părintelui meu duhovnic această mare descoperire, a zâmbit cu multă dragoste şi mi-a spus: "În sfârşit ai ajuns şi tu la credinţa în Dumnezeu". Aceasta este mărturisirea de credinţă:

"Doamne, eu nu ştiu să iubesc, eu nu pot să iubesc, iubeşte Tu în mine, vino Tu şi iubeşte". Apoi sigur că am făcut minuni şi într-un an am ajuns la iubirea de vrăjmaşi. Sună frumos şi toţi ne dorim să fim aşa. Şi părintele meu duhovnic de atunci, Părintele Sofian, când i-am spus asta, a zis: "Ţi se pare". M-am întristat şi m-a durut şi am zis că nu mă înţelege. Dar cu adevărat mi se părea. Ni se pare că iubim. De ce? Pentru că iubirea e moarte, iubirea e dureroasă, iubirea e grea. Şi, pentru că noi tânjim după ea, atunci alegem să ni se pară că iubim. Şi când nu mai putem iubi pentru că cel, cea, cei pe care îi iubim, nu corespund aşteptărilor noastre, noi nu-i mai iubim pentru că ei nu merită să fie iubiţi. Şi atunci ne dăm seama că ni s-a părut că iubim. Şi totuşi, în fiecare dimineaţă Dumnezeu ne dă puterea să ne iubim unii pe alţii, pentru că El nu ne-ar da nici o poruncă pentru care nu ne-ar da putere s-o împlinim, şi noi trebuie să-l întrebăm:"Doamne, şi pe ăsta trebuie să-l iubesc?" Şi El zice: "Da." Nu ne cere Dumnezeu să-i iubim pe toţi oamenii. Sunt oameni care spun "Eu iubesc pe toată lumea. Nu fac rău la nimeni, îi iubesc pe toţi." Le zic:"Şi totuşi, nu e nimeni, nimeni pe care nu-l iubeşti?" "A, am o vecină pe care nu o iubesc, soacră-mea, şi câteva colege de la serviciu."Încolo, pe toţi îi iubim. Vedeţi? Cu condiţia să fie departe.

Două moduri de iubire

Noi iubim pe departele nostru şi nu putem să-l iubim pe aproapele nostru. Dacă putem iubi atunci când aproapele nostru e căzut între tâlhari, miroase urât, îţi răspunde rău, obraznic, e nerecunoscător, tu faci ceva bine şi el te vorbeşte de rău, aceasta este iubirea. De aceea s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om, ca să-mi dea puterea să iubesc asta. Când am descoperit asta, n-am mai avut deziluzii, n-am mai avut decepţii. Nimeni nu mai reuşeşte să mă decepţioneze, să mă deziluzioneze, pentru că nu-mi mai fac iluzii. Şi nu-mi mai fac iluzii faţă de nimeni pentru că nu-mi mai fac iluzii în ce mă priveşte. Îmi spunea odată o doamnă, cu drag aşa, o prietenă, se uita la mine şi zicea :"Tare mi-eşti dragă". Şi eu mă uit la ea aşa şi îi zic: "Dacă ţi-aş face acum ceva care te-ar supăra, tare nu ţi-aş mai fi dragă." Într-un minut nu numai că nu mă mai iubeşti, că nu-ţi mai sunt dragă, dar îţi aduci aminte că şi anul trecut ai avut motive să nu mă iubeşti, şi că acum doi ani, ba chiar şi mama mea avea ceva care.. iar cei din satul meu nu vă spun ce fel de oameni erau, şi aşa se explică că eu sunt aşa de nesuferită cum sunt. Aceasta este iubirea noastră: se prăbuşeşte la cea mai mică mişcare. Şi atunci Dumnezeu ne învaţă şi ne zice: "Iubiţi cu iubirea mea."

Abisurile sufletului

Tot ce vă spun eu nu e de la mine. Ştiţi de ce facem asta, de ce ne întâlnim? Ca să ne împărtăşim de felul în care auzim noi, şi vedem noi, şi trăim noi, şi asta ne îmbogăţeşte. Chiar şi oamenii lui Dumnezeu din artă, din lume, au spus uneori atât de frumos. Nichita Stănescu zicea: "Prietene, cum e albastrul tău?". Nu? Noi de ce ne uităm împreună la cer, cât e de albastru? Să vedem cum e albastrul tău. La Înviere vom fi fascinaţi. Vom întreba:"Cum e lumea ta, cum auzi tu, cum vezi tu?" Aceasta ne împărtăşim unul altuia. Şi vă spuneam că citeam undeva despre ce se întâmplă cu oamenii după ce se căsătoresc, mai ales cu tinerii de astăzi, când căsătoriile se fac din dragoste mai mult decât din interes; pe vremea noastră se mai făceau căsătoriile şi din interes, şi durau mai mult acelea. După o vreme întreabă disperat soţul:"Doamne, cum să o iubesc eu pe asta? Nu mai e nimic din cea pe care am cerut-o de nevastă. Nu seamănă deloc." Şi Dumnezeu spune:"Aşa cum o iubesc Eu. Eu o iubesc, Eu am murit pentru ea şi Eu, în taina Sfintei Cununii, ţi-am dat un har şi o putere să o iubeşti şi pe partea asta pe care n-ai avut timp să o descoperi atunci, înainte de nuntă." Nu pentru că s-ar fi ascuns de tine, ci pentru că era nevăzută, nu se vedea. Aceasta apare, şi pentru mine poate să fie o surpriză. Nu ni se întâmplă să spunem: "nu mă aşteptam la aşa ceva?". Acestea sunt părţile ascunse ale noastre, care ies la iveală în vâltoarea vieţii, în durerea vieţii. Şi atunci, în loc să spunem: "Mai bine nu ştiu ce făceam decât...", să zicem: "Doamne, acuma să te văd că eşti Dumnezeu, acum să mă ajuţi să-l iubesc pe cutare. "Asta în căsătorie, dar la mănăstire, că sunt aici şi măicuţe... ne ducem îndrăgostite de Dumnezeu, şi fericite că ne ducem aproape de Dumnezeu, şi avem dragoste, citim acastiste, citim cărţi, citim "Vieţile Sfinţilor", şi acolo descoperim că nu ne putem iubi. Şi nu ne putem iubi pe bună dreptate. Nu merită nimeni să fie iubit. Fiecare avem în noi o parte ascunsă cu grijă până atunci, care iese la iveală acolo. Aceasta este faţa care trebuie iubită, aceasta este faţa însângerată, ca să zicem aşa, a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi când vom trece prin această faţă atunci vom descoperi ce minune este cel pe care ne porunceşte Dumnezeu să-l iubim."

A consemnat Ioan Butiurcă (intertitlurile aparţin redacţiei)