partea III

Versiune tiparTrimite unui prieten

III

Pentru lumea în care slujesc eu, în afara mănăstirii, singura formă de iubire pe care o pot recomanda este iertarea. Iertarea este cea mai înaltă formă de iubire, este iubirea lui Dumnezeu făcută accesibilă nouă. Dumnezeu, iubindu-ne, ne iartă şi ne vindecă. Dându-ne nouă poruncă să ne iubim, ne dă poruncă să ne iertăm unul pe altul. Dacă de dimineaţa şi până seara am sta la pândă, ce să iertăm aproapelui nostru, am adormi cu bucurie în braţele Domnului, că salteaua, de multe ori, este poala Lui, sunt braţele părinteşti care te leagănă, îţi leagănă osteneala, îţi leagănă truda, şi te ajută ca a doua zi dimineaţa să-ţi iei crucea şi să mergi din nou la El. Dar numai dacă vom ierta. Altfel, dacă n-am să uit niciodată ce mi-a zis cutare, n-am să uit ce mi-a făcut, nu vom putea merge mai departe, povara va fi din ce în ce mai grea, şi nu vom putea nici să-l iubim pe Dumnezeu, nici pe aproapele şi nici pe noi. Eu ştiu că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem, şi dumneavoastră ştiţi aşa cum suntem, nu trebuie să ne schimbăm în nici un fel ca să ne iubească.

Nevoia de a fi bun

Şi un elev m-a întrebat: "Atunci noi de ce să ne mai chinuim să fim buni?" I-am răspuns: "Ca să ne iubim noi." Noi nu ne putem iubi aşa cum suntem. Şi eu am această dovadă, cât de mult îşi iubesc părinţii copiii, şi cât de puternic îşi arată asta, când ajung la închisoare. În puşcăriile noastre sunt copii buni, sunt copii de părinţi buni care, dintr-o neatenţie, dintr-o prostie, ajung să facă lucruri grave, şi ajung la puşcărie. Părinţii îi iubesc, sunt acolo, la poartă, ori de câte ori se poate, le aduc pachete, le aduc dragostea lor; ei, copiii, ei nu se mai pot iubi, ei nu se mai pot bucura de iubirea părinţilor, de dincolo de gratii. Aşa suntem şi noi. Dumnezeu ne iubeşte, noi nu ne putem iubi. De aceea trebuie să zicem: "Doamne, ajută-mă să mă schimb, ca să pot să mă iubesc şi eu, să mă pot împăca cu mine, să mă pot ierta şi eu pe mine!".

Neputinţa de a ierta

Uneori e greu să iertăm şi e greu din două motive: e greu pentru că vrăjmaşul se împotriveşte, nu-i place deloc să iertăm pe cineva şi din cauza asta ne aduce argumente - că nu merită, dar iertarea nu e legată de meritul celui pe care-l iertăm. Iertarea este lucrarea mea, a sufletului meu, şi este puterea pe care mi-o dă mie Dumnezeu. Şi un alt motiv pentru care este greu să iertăm este că nu ştim ce este iertarea. Noi confundăm iertarea cu scuzarea celuilalt:"Era beat!". Aceasta nu este iertare. Acesta este.. găsim o explicaţie, o scuză pentru comportamentul care ne-a rănit, şi nu avem curajul să spunem: "M-ai rănit şi te iert!" Să nu reiau discuţia şi să nu mă împac cu celălalt înainte de a-l ierta. Confundăm iertarea cu împăcarea. Noi ne împăcăm fără să ne iertăm, şi se adună şi se adună şi se adună, şi nu mai putem să ne privim în ochi cu adevărat. Confundăm iertarea cu uitarea. "Am uitat!" Nu. Iertarea nu este uitare. Atunci ce este iertarea? Este mila lui Dumnezeu trecută în mine, pe care eu o trec aproapelui meu, sau celui care m-a rănit, sau mie, şi zic:"Doamne, vino Tu şi iartă!".

Secretul vindecării

Noi facem, la mănăstire, înainte de a ne duce la culcare, o rugăciune în patru puncte. Zicem aşa: "Doamne, îţi mulţumesc şi te binecuvântez pentru că astăzi. şi fiecare spune ce motive are să-i mulţumească şi să-l binecuvânteze pe Dumnezeu pentru ziua respectivă. Doi:"Doamne, ajută-ma să iert cum ierţi Tu, vino Tu în mine şi iartă pe:"şi punem pe cei pe care avem a-i ierta pentru ziua respectivă, care ne-au greşit nouă în ziua respectivă, mai mult sau mai puţin. Noi credem că nu este important, dar orice privire sau orice strâmbătură poate să ne rănească, şi este bine să iertăm. Şi de-abia după aceea, pentru că aşa ne învaţă Dumnezeu în rugăciunea "Tatăl nostru", zicem: "Doamne, iartă-mă pe mine pentru că:", şi apoi, la ultimul punct: "Doamne ajută-mă, că mâine:", şi spunem ce dorinţe avem noi pentru mâine. Şi seară de seară, făcută această rugăciune, ea aduce o lucrare, lucrează în noi Dumnezeu, cu mila Lui, ceva de care noi ne bucurăm fără să fim foarte mândri sau să credem că este lucrarea noastră.

Jocuri serioase

Şi toate acestea noi le facem şi la cursul acesta de consiliere, şi la Centrul nostru, şi în închisori, şi în şcoli, şi ne folosim de instrumentele acestei lumi.. dacă sunteţi aici profesori, dacă sunteţi psihologi, dacă sunteţi specialişti în ştiinţele acestea noi ale omului, profitaţi de toate cunoştinţele pe care vi le aduce această învăţătură, şi ducându-l pe Dumnezeu în ea vom avea multe rezultate. Noi ne jucăm diferite jocuri, cu copiii, cu deţinuţii, tot felul de exerciţii care se fac acum în metodele acestea noi de discuţie, sunt instrumente pe care le foloseşte New Age-ul, sunt instrumente pe care le folosesc fraţii nostri din alte confesiuni, discuţia în grupuri mici faţă către faţă - noi toate aceste instrumente putem să le punem în slujba lui Dumnezeu, ele sunt produse ale inteligenţei umane. Un calculator sau un internet poate fi folosit pentru a scrie ceva, a aduce scrierile Sfinţilor Părinţi pe masă şi pe noptiera fiecărui credincios sau poate fi folosit pentru a ne uita la lucruri îngrozitoare. Aşa şi acestea. Să le punem în slujba lui Dumnezeu şi vom putea ajunge la omul de lângă noi, ca pe calea lui el să audă, să priceapă, să privească spre noi şi să vadă bucuria.

Bucuria credinţei

Dacă nu avem bucurie, nu-i putem aduce pe oameni la Dumnezeu. Dacă ieşim încruntaţi din biserică, o să zică: "Nu mă mai duc, că ajung ca ăsta!" Să zicem: "Doamne, pune bucuria Ta pe faţa mea până ajung acasă!", şi acolo plâng, între patru pereţi. Există un ritm de noapte, în care noi ne plângem neputinţa şi păcatul, şi ritmul zilei, în care mărturisim bucuria că suntem păcătoşi, dar suntem la adăpostul Maicii Domnului şi la mila lui Dumnezeu, care ne spală şi ne curăţeşte. Când ne uităm în lume acum, avem motive să fim deznădăjduiţi, dar când ne uităm la Dumnezeu în sfintele noastre biserici şi vedem că tot mai mulţi oameni vin şi-l mănâncă pe Dumnezeu ca să aibă viaţă, nu deznădăjduim, pentru că, aşa cum spun Părinţii, şi cum ne învaţă Părintele nostru Rafail Noica, pe care îl iubesc foarte tare şi care mă ajută foarte mult prin cuvintele pe care le trimite nouă în lume, spun: "Unde l-a pierdut omul pe Dumnezeu? În rai. Şi unde L-a gasit? În iad." Şi acest cuvânt îl spun eu tuturor celor care sunt în iadul suferinţelor lor, acolo unde sunt, şi ei se trezesc şi spun: "Doamne, unde eşti?" Şi Dumnezeu zice:"Aici Sunt!" Şi îi deschide uşa şi El intră, şi cinează cu El, şi se bucură împreună, şi de multe ori capăt şi eu firmituri de la aceste praznice. Vă mulţumesc şi îl rog pe bunul Dumnezeu să mă ajute să vă răspund la întrebări şi să ne despărţim cu bucurie."(va urma)

A consemnat Ioan BUTIURCA (intertitlurile aparţin redacţiei)