- partea a X-a

Versiune tiparTrimite unui prieten
Metaniile sau postul nu sunt autoflagelări, nu sunt nici plata păcatului, nu sunt nimic din toate prejudecățile mele omenești revendicative și vechi-testamentare.
Deși teoretic lucrurile îmi erau „clare”, în adâncul sufletului meu am crezut întotdeauna că Hristos a luat asupra Sa doar păcatele umanității de până la El. Nu am înțeles niciodată cu toată ființa mea că Jertfa Lui transcende istoria până în mine, până în prezentul meu, care devine prezentul Lui.
Prin Învierea Lui, Hristos coboară și în iadul meu acum, astăzi! Și îi ridică de acolo pe toți străbunii mei. Iată legătura de neam. Iată, fiecare copil are în sine, de la Dumnezeu, speranța de mântuire a întregului său neam.
Doamne, tainice sunt lucrurile Tale și mă înspăimânt în fața Ta. Slavă Ție!

Dragul meu Băiat,
Te primesc de atât de puțină vreme în casa inimii mele și deja te simt acolo dintotdeauna! Ca și pe mulți frați ai tăi din Seminar! Și asta cu o inima atât de îngustă și egoistă! Îți dai seama ce trebuie să fie în inima de Om a Domnului!
Mulțumesc, om drag, pentru biruința împotriva împotrivirii care ar fi putut să te oprească din drum!
Biruințele voastre nasc în mine o recunoștință amețitoare în care voi, fiecare în parte, și Dumnezeu sunteți una! Da, fără Dumnezeu, e limpede, nu se putea întâmpla nimic. Dar fără voi, fără tine, fără jertfa ta de a-I face loc, iarăși, ce s-ar fi putut întâmpla? Nimic! Și eu, lângă voi, devin deodată, martora creației din nimicul atât de posibil! Știi, de când Domnul m-a scos din mocirla nimicului fără față și fără sens, toată viața mea s-a adunat, s-a concentrat, în dorința de a spune celor care suferă cum am suferit eu oarecând: Încercați numai! E atât de simplu! Și tu, copil drag, dimpreună cu toți „nebunii” care ați răspuns acestei provocări, sunteți dovada că nu sunt nebună! Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!
Mulțumesc pentru rugăciuni!
M. Siluana
*

Am dat întâmplător, din nou, peste ieromonahul Ghelasie Gheorghe, căutând despre psalmul creației. Chiar mă gândeam la el în ultima vreme, nu reușeam nici cum să-mi aduc aminte numele lui. M-a încântat în vară, când am citit puțin despre specificul iconic al Ortodoxiei românești, în special despre isihasmul din Munții Apuseni. Iată un pasaj din lucrarea lui Florin Caragiu despre dânsul:
„Se zice că ispitele vremurilor de pe urmă sunt așa mari și oamenii așa slăbănogiți, că ei nu mai pot lupta direct cu ele, ci, ca bolnavii, doar prin închinare, prin lăsare în grija medicului Hristos, să ne vindece așa cum numai El știe. De aceea, taina închinării, la care unii asceți ajungeau după grele și peste fire strădanii, e paradoxal, taina celor slabi și biruiți de boli și neputințe, că ei nu mai pot decât să se închine și așa intră în rugul aprins al Voii dumnezeiești. E o mare și dumnezeiască lucrare în slăbiciune și suferință, că intri de la început în taina sfârșitului, taina crucii, fără de care nu e învierea cea duhovnicească. Se zice că mulți sfinți și nevoitori ar fi dorit să trăiască în vremile de pe urmă, că tocmai acum, când se înmulțesc bolile, necazurile și suferințele, harul lui Dumnezeu lucrează mai puternic în slăbiciune, se desăvârșește în slăbiciune, cum spune Scriptura.”
Exact asta simt, că sunt atât de slăbănogit încât, cu cât mă las mai moale în mâna Lui, mă vindec și mi-e bine, și cu cât vreau să fiu mai puternic, mai zelos, mă îmbolnăvesc, mă mândresc și mă rătăcesc.

Dragul meu Băiat.,
Mulțumesc pentru mărturia ta care vine ca un răspuns, dat de un Om al lui Dumnezeu, Părintele Ghelasie, la întrebarea Aurei.
Să mestecăm duhovnicește acest cuvânt și să ne hrănim cu el cu nădejdea cea bună!
Cu drag și încredere,
M. Siluana

*

M-ai făcut după chipul și asemănarea Ta. Și mi-a plăcut mult acest chip, dar către asemănarea cu Tine nu m-am îndreptat.
Câtă întinăciune am adunat peste chipul Tău, Doamne, și câtă murdărie peste oglinda sufletului meu, de nu mai văd chipul slavei Tale în fratele meu?
Mi-ai dat o minte bună, dar m-am umplut de mândrie și am început să o distrug, crezând, pe zi ce trece, că o fac tot mai puternică. Iar dacă nu m-ai fi ajutat la timp, aș fi distrus-o de tot. Și ce minune că tocmai această zdrobire a tiparelor minții mele mă deschide către Tine.
Mi-ai dat un trup sănătos și puternic, care nu m-a dezamăgit aproape niciodată, deși l-am stors cât am putut de orice picătură de plăcere. Dar, Doamne, ce suflet frumos mi-ai mai dăruit! Adesea îmi simt sufletul, și mi-l simt atât de bolnav. Abia acum, într-un târziu, din bolile nenumărate ale sufletului meu, resimt frumusețea și bogăția și măreția pe care Le-ai sădit dintru început în mine. Uite, Tată, ce am făcut cu ele! Tu ai știut dintotdeauna, dar eu doar acum văd, și nu văd, ci doar întrezăresc ca prin ghicitură slava Ta și adâncul căderii mele. Doamne, cât de mult pătrunde Duhul Tău cel Sfânt, dacă la capătul celălalt, în care am crezut că Te-am pierdut de tot, de fapt Te-am regăsit atât de plin?
Unde Te-am căutat, Părinte Sfânt, unde? Că am crezut că nu ești de găsit și nu am înțeles, eu, nebunul, că în fiecare fir de nisip al creației Tale pot întrezări binecuvântarea Ta. Și cu atât mai mult în mine. Iată, toate cele din jurul meu dau mărturie despre Tine și adâncurile mele cele întunecate grăiesc tăcute despre Tine tocmai prin această lipsă și prin acest întuneric. Și cum simt că dincolo de tot acest întuneric al meu stă Bucuria Ta cea Sfântă, gata să izvorască, adăpându-se din Izvorul Iubirii, care este harul Duhului Tău cel Sfânt.
Pustiu sunt, Doamne, fără Tine. Și știu că ești oricând cu mine, dar ochii mei au slăbit desfătându-se cu cealaltă frumusețe și nu pot să vadă lumina slavei Tale.
Iar timpanele mele au ascultat prea mult cealaltă muzică și cealaltă armonie, ca să mai audă acum cântarea Heruvimilor și Serafimilor Tăi.
Nările mele s-au înfundat, Doamne, cu fumul cel înecăcios, iar acum miresmele cele duhovnicești, tămâia și mirul cel cu bun miros necunoscute îmi sunt.
Degetele mele au atins și au pipăit toată această minunată bogăție de forme, dar nu au știut să se împreuneze în rugăciune de mulțumire adusă Ție, Cel ce ai creat toate formele.
Buzele mele și limba mea sunt arse, iar dinții mei zdrobiți îmi sunt. Căci am gustat din lumea aceasta și mi s-a părut bună. Și mi-am zis, ca un nebun și ca un desfrânat: „Iată, am înaintea mea totul, să iau, să mănânc și să mă veselesc.”. Și am mâncat din creația Ta, Stăpâne, cu mare poftă. Am adulmecat, am mușcat, am mestecat și am înghițit, și foamea mea creștea mereu, tot mai adâncă, grozav de mare și de nesatisfăcut, și odată cu foamea asta, care nu se mai potolea, creșteau și patimile mele.
Doamne, cum ai știut Tu să mă faci să văd toate astea? Doamne, ai grijă de cei pe care i-am mâncat până acum. Că am crezut că pentru suferințele mele, mi se cuvine totul. Dar inima mea cea neiubitoare nu a înțeles că suferințele mi le dădeai pentru a mă apropia de Tine, iar golul pe care-l creșteai în mine, lipsindu-mă de cele de care mă puteam, de fapt, eu însumi lesne lipsi, acel gol, Doamne, nu mai putea fi umplut decât de către Tine.
Căci nu am știut să iert nedreptatea și am adunat o viață, una câte una, înăuntrul meu, fiecare amărâre, fiecare frustrare, fiecare nemulțumire, fiecare jignire, fiecare lovire, fără să uit nimic. Și le aveam acolo, în adâncuri, stând la pândă, așteptând răzbunarea. Așteptam momentul să-mi iau revanșa în detaliu pentru tot ce am oferit fără să primesc nimic în schimb și pentru tot ce am suferit fără să merit. Doamne, vezi Tu ce nebunie mă cuprinsese? Resentimentul devenise principiul meu de viață, într-o formă atât de mascată și distorsionată încât nu mai auzeam glasul conștiinței Tale pus în mine dintru începuturi. Doamne, cât rău am făcut întru neiertarea mea? Chiar și astăzi, Doamne, gândurile mele zboară către răzbunare mai ușor decât spre împăcare și iubire.
Iar dacă sufletul meu tânjește după Bucuria Iubirii Tale, cum mă voi lepăda de răceala și tristețea căinței care m-a cuprins, pentru a trăi căldura, bucuria căinței și a întoarcerii la Tine?
Căci și acum, când cred că știu puțin mai mult, mă simt arid și gol. La Tine am nădejde, miluiește-mă pe mine păcătosul.

Dragii mei prieteni în Domnul,
Să ne rugăm pentru și împreună cu acest prieten al nostru, toți cei care avem nevoie de mila Domnului!
Cu dragoste și recunoștință,
M. Siluana

*

Patima fumatului. Nu mă pot desprinde de ea. E ca și cum o folosesc pentru liniștirea minții și pornirilor mele biologice. De când m-am apucat de fumat, nu am fumat ca toți oamenii, probabil, ci am fumat dintr-o nevoie fundamentală de a mă liniști, de a-mi calma excesele emoționale care mă debusolau. Fumatul meu era ca o rugăciune – Doamne, iartă-mă! –, dar efectul de liniștire pe care îl are acum rugăciunea asupra mea, când apuc să mă rog, este extraordinar. Nu pot renunța la fumat pur și simplu, brusc, fără să pun nimic în schimb. Mulți oameni renunță la fumat, dar se lasă copleșiți de alte dependențe. Simt că patima fumatului trebuie înlocuită cu isihia rugăciunii, că dependențele mele vicioase trebuie substituite treptat cu un alt fel de dependență, în care să mă regăsesc pe mine însumi, în Hristos, în rugăciune, în Tainele Bisericii. În State e o obsesie națională împotriva fumatului, o campanie alimentată permanent prin toate mijloacele media, cumva prea ușor, mult prea ușor. Cumva, milioanele de oameni prinși în acest viciu, sunt tot mai constrânși să se elibereze. Către ce? Către care altă dependență? Am văzut pe propria-mi piele că o eliberare forțată de patimile care au pus stăpânire pe minte și pe trup plasează omul în deschis, în căutare, dar îl face cumva și mai expus, și mai vulnerabil altor înstăpâniri, dacă nu este deschis și orientat către și în Hristos. Poate doar fabulez. Doamne, câtă nevoie avem de discernământ, de oameni blânzi, buni, înduhovniciți. Altfel, cădem în paranoia și alte metehne.

Dragul meu Băiat,
Sunt tare bucuroasă ori de câte ori cineva îmi confirmă, trăind și mărturisind, cele mai năstrușnice experiențe pe care le are omul în întâlnirea lui cu lucrarea harului. Nu știu dacă știi, dar eu mereu recomand, în duhul învățăturii Bisericii noastre, ca fumătorii să treacă de la țigări la Rugăciune! Să fumeze rugăciunea!
Domnul să te facă la fel de îmbunătățit rugător, pe cât de înrăit fumător te mărturisești. Pe tine și pe toți fumătorii care caută pacea și liniștea în intoxicarea cu nicotină! Dumnezeu va preface, euharistic, râvna cea rea, în râvnă sfântă!
Cu drag și încredere,
M. Siluana

*

Oare dacă vrăjmașul e atât de prezent în omul vechi, iubirea de vrăjmași nu se poate extinde și asupra omului vechi, astfel încât să-l topim de dorul lui Dumnezeu și prin iubire?

Ba da! Da, Băiatul meu! Fără iubire ne sinucidem, crezând că am ucis omul cel vechi!
Cu drag,
M. Siluana

*

Există o corelație tainică între frică și mândrie – sau una dintre formele mândriei – pe care încă nu o înțeleg. Cred că este în faza incipientă, cea în care mândria doar îmi dă târcoale, când încă nu a pus stăpânire pe mine. Când sunt fără Dumnezeu, mi se face frică. Și, în loc să intru în rugăciune, aleg această formă de autosusținere deasupra fricii, care-mi este mândria, adică doar una dintre formele mândriei. Mândria este un consumator incredibil de energie, pentru că este o falsă situare, o falsă raportare și o falsă mișcare a sufletului, care, bolnav și nemângâiat, și-a pierdut firescul. Un suflet liniștit, un suflet care are pacea lui Dumnezeu este un suflet bine situat, bine poziționat, în firescul lui, un suflet care nu-și consumă energia până la epuizare pentru a crea o falsă aparență de strălucire. Doamne, cum se leagă toate! Când pierdem legătura cu Dumnezeu intrăm inevitabil în mândrie, mândria de a crede că ne autosusținem, că ne suntem nouă înșine izvor de viață și de moarte. Doamne! Când sufletul intră în Taina Euharistiei, este imposibil să nu se elibereze de toate complexele de superioritate și de inferioritate. Și, ceea ce este extraordinar, este că renunțând la a mai trăi în fictiv, în nefiresc, într-un univers suprapus peste cel real de către construcțiile noastre și ale celui viclean – care nu sunt decât imaginare, peste Adevăr, sufletul descoperă, plecat în fața lui Dumnezeu, că este cu mult mai mult, indescriptibil mai mult decât și-ar fi putut vreodată închipui că este. Însă, pentru asta, sufletul trebuie să înțeleagă ceea ce nu este.
Mereu m-am împiedicat în formularea „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”. Acum parcă înțeleg puțin. Frica de Dumnezeu este prima mișcare a sufletului către recunoașterea Tatălui. Tu ești. De acum, eu știu că Tu ești. Adevărata frică de Dumnezeu nu este frica de pedeapsa Lui. Frica fiului risipitor nu era că va fi pedepsit de Tatăl, pentru că știa că își merita pedeapsa. Adevărata frică sfântă a sufletului risipitor este că nu va fi primit în iubirea cea mai de jos a Tatălui. Sufletul păcătos nu dorește raiul ci, dacă este pătruns de pocăință, dorește doar cele mai de jos ale raiului. Firimiturile. Dar Dumnezeu este un Părinte extraordinar și bucuria Lui este mereu deplină. Adevărata frică a sufletului risipitor este că Tatăl nu îi va oferi șansa întoarcerii. Că va echivala pedeapsa cu neiubirea. Ce este iadul, dacă nu – așa cum adesea se spune – imposibilitatea sufletului de a simți iubirea lui Dumnezeu? Iertarea nu este posibilă fără iubire. Iertarea este o ruptură în logica păcatului, un salt supracauzal, care anulează resentimentul. Întruparea Domnului Hristos nu poate fi înțeleasă decât în logica Iubirii lui Dumnezeu. Cred că sufletul care se teme de pedeapsa lui Dumnezeu a pus început bun, dar teama de pedeapsă ne ține doar temporar departe de păcat. Până ce nu intrăm în iubirea – fie ea și cea mai de jos – a Tatălui, nu putem începe pocăința, dar și calea către iubire nu este alta decât pocăința. Sub timp, mintea încearcă să introducă momente, etape, separări, disocieri.
Doamne! Fiecare suflet trebuie să facă un alt suflet să simtă puțină iubire. Să știe că există iubire și astfel să înceapă să caute o iubire și mai mare. Nu se poate ca cineva care a gustat puțin din iubirea lui Hristos să nu vrea mai mult. Sufletul meu nu saltă de bucurie DOAR pentru că este iubit! Sufletul meu saltă de bucurie pentru că iubește! Da! Adevărata fericire nu este doar să mă simt iubit, ci să iubesc, să simt cum iese din inima mea, din inima ființei mele iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele meu. Recunoștința și mulțumirea cresc în mine primind: sufletul meu se închină până la pământ pentru asta. Bucuria în schimb, crește dăruind: sufletul meu saltă până la cer dăruind!
Doamne, am greșit mult. Nu lăsa păcatele mele să fie piedică în calea iubirii Tale!
Din nou, sentimentul că păcatele se susțin, că sunt interdependente. Metanoia nu îmi pare posibilă câtă vreme mintea, rațiunea rece nu este transfigurată de Hristos. Când spun: vino Doamne, sau facă-se voia Ta, Îl las pe El să fie întru mine. Lupta este mai ușoară și mândria inutilă, de vreme ce meritele nu sunt ale mele. Iar rezultatele? Infinit mai bune. Doamne, când se va uni voia mea cu Voia ta? Când mă înveți să zic: facă-se Voia Ta, Tu nu dorești să desființezi voia mea, nu? Tu vrei doar să ne unim voința, a mea cu a Ta, către Tatăl, nu? Ăsta este dorul Tău nemărginit, de a ne cuprinde în îmbrățișarea Părintelui, nu-i așa? De aceea ai venit între noi, nu-i așa? De aceea Ți-ai întins brațele pe cruce, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu-i așa? Iar când ne-ai lăsat pe Mângâietorul ai știut că fără El ne-am fi rătăcit, nu-i așa?
Minunat ești, Doamne!

Da, Copil iubit, asta dorește Domnul, să ne unim voia noastră cu a Sa! Dacă voia să ne desființeze voia noastră, I-ar fi fost atât de ușor! Dar Dumnezeu nu vrea decât să fim ca El, să devenim dumnezei! Și asta se face numai și numai dacă și noi voim asta! Aici e greu pentru omul care vrea să devină dumnezeu fără Dumnezeu!
Te îmbrățișez cu drag mult și recunoștință pentru dragoste,
M. Siluana
*

Un pasaj superb despre iertare din Steinhardt:
„Treptele iertării:
Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Și iertarea fără uitare e ca și cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți). Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. (Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.) Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit, cu adevărat izbutește un lucru greu, cu adevărat bate un record.)
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) și nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). Când francezii spun „Dieu a créé l'homme à son image qui le lui a bien rendit”, trăsătura aceasta a făpturii au avut-o desigur în vedere, specifică lui Iuda. Celui care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa îi plătim cu aceeași monedă, închipuindu-ni-L după chipul și asemănarea noastră: atât de răi și neiertători încât nu ne vine a crede că Dumnezeu poate ierta cu desăvârșire orice. Nu! Nu putem gândi o putere, oricât de atotputernică în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare să facă lucrul acesta de neconceput: să ierte. Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, 1-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puțin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea și mărinimia noastră.”
Despre încredere, din nou, extraordinar: (Regula: nelimitată încredere în oameni, ca persoane create de Dumnezeu și absolută neîncredere în tatăl minciunii și urmașii lui.).
Și încă o minunată intuiție a lui Steinhardt: Hristos pune mâna pe bici în templu împotriva celor care ȘTIU CE FAC! Este extraordinară această înțelegere! Hristos cere iertarea Tatălui Sfânt: „Iartă-i, Doamne, că NU ȘTIU CE FAC!”. Însă pe cei care știu ce fac, pe cei cronicizați în rău (expresia lui Dan Puric), care lucrează conștient împotriva lui Dumnezeu, Hristos îi lovește, îi împrăștie, îi risipește. Dar, atenție, numai Dumnezeu știe cine sunt aceia, căci noi oamenii putem adesea fi păcăliți, crezând că cineva lucrează împotriva Lui, când de fapt, ei sunt împreună lucrători cu El.
Doamne, minunat ești TU și minunate sunt lucrurile Tale! Nici iubire fără dreptate, nici dreptate fără iubire.
Doamne, Îți cer mereu cu bucurie, cu răbdare și cu umilință să nu mă lași să mă grăbesc. Te rog, Stăpâne Sfânt și Bun, ceea ce-mi dai să înțeleg, dă-mi și să iubesc, altfel sufletul meu cel mic nu poate duce.
Facă-se Voia Ta!
Binecuvântează, Părinte, pe toți cei pe care i-am făcut să sufere și pe toți cei care m-au făcut să sufăr. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri!

Întoarcerea nu este posibilă la modul real decât prin pocăință. Sună atât de metaforic, atât de bisericește, dar aici este cuprinsă o realitate cât se poate de concretă: există mișcări de cădere ale sufletului, care deschid în noi posibilitatea permanentă ca răul să ne cuprindă adesea, după bunu-i plac. Nu reușesc acum – și simt atât de acut limitele limbii, ale limbajului – să exprim altfel acest gând, decât utilizând cuplurile: cădere-ridicare, deschidere-închidere. Părerea de rău, pocăința, dar nu ca o formă greșit înțeleasă (de către mine, până mai ieri) de autoviolență, autoagresivitate, autoprivare abuzivă și drastică, ci ca re-deschidere către bine, pune sufletul în mișcare într-o direcție opusă, adică îl ridică. Și nu cu de la sine putere, ci prin Har. Pocăința închide poarta răului și, simultan, deschide printr-o mișcare (atât de simplă!) fereastra către lumină, către bine, către Dumnezeu, către Domnul Hristos întrupat. Ce ciudat: noi credem că pocăința înseamnă o constrângere exterioară și interioară, o bruscare a sufletului, o retezare a plăcerilor dinspre exterior înspre interior. De fapt, pocăința vine dinăuntru în afară. În greacă, pocăință se zice metanoia, ceea ce exprimă atât de bine esența actului: schimbare, reorientare a sufletului către har, către Duhul Sfânt, către Dumnezeu. De aceea, în această înțelegere greșită, ne apucăm adesea să facem pocăință de capul nostru, după regulile noastre, după interdicțiile noastre personale, și apoi ne revoltam că nu avem nici un rezultat, că sufletul rămâne la fel de bolnav. De fapt, pocăința este atât de simplă: nu e nici un efort supraomenesc implicat, nu e nimic din ceea ce mintea noastră sau diavolul ne sugerează pentru a amâna totul. Nu trebuie decât să te oprești o clipă în fața unei icoane (nici măcar icoană nu este necesară) și să spui: Doamne, am luat-o pe căi greșite, am luat-o razna, m-am încurcat, m-am rătăcit, am greșit sau orice altă formulă extrem de scurtă găsim de cuviință sau ne e la îndemână. Ajuta-mă, îndrumă-mă!
De aceea, pocăința ca și poartă către Înviere este posibilă într-o fracțiune infinitezimală de timp: tâlharul de pe cruce. După acea fracțiune de secundă extraordinară, în care sufletul nostru s-a răsucit către Dumnezeu, tot ceea ce urmează nu este decât o permanentizare a pocăinței, o adâncire a bucuriei de a fi cu Dumnezeu, în brațele Lui, de a ne întări în bine prin Sfintele Taine, de a ne fixa în libertatea lui Dumnezeu, de a ne elibera tot mai mult și mai mult din legăturile păcatului, de a respira cu ambii plămâni aerul curat, de a înota cu ambele brațe, de a alerga cu ambele picioare. Atât de des uităm că în pocăință Dumnezeu nu este un scop intangibil, la capătul drumului, ci este prietenul nostru, tovarășul nostru de drum, El ne însoțește și vorbim cu El în rugăciune, în acest drum al reîntoarcerii.
La pilda Fiului Risipitor revin mereu, ca și cum toată viața mea e cuprinsă acolo. Pildele Mântuitorului sunt atât de puternice, au un conținut atât de adânc încât pot cuprinde în sensul lor întreaga istorie. Mi-a plăcut mult cândva ideea ontogeniei care recapitulează filogenia. În noua lumină a Evangheliei, simt că întreaga istorie a umanității e cuprinsă în pilda fiului risipitor. Și, la nivel individual, viața mea.
Mi se pare că Evanghelia și implicit Tradiția nu lasă rest. În Taina Iubirii de Dumnezeu și de aproapele este cuprinsă toată lumea. Încep să înțeleg puțin mai bine (cumva mai adânc, cu sufletul, cu inima) că Tradiția nu este ceva separat de Sfânta Scriptura, nu este un univers existent în sine, autoexistent, ci este implicată de Revelație și deci de Sfânta Scriptură. Renunțând la Tradiție, de fapt, majoritatea cultelor nu au făcut o greșeală capitală, ci doar s-au re-expus (inutil) căderilor și ereziilor pe care unitatea inițială a Bisericii a avut forța și logistica să le învingă prin împreuna lucrarea cu Sfântul Duh. Ne putem mântui în afara Tradiției, ca posibilitate. Dar riscurile sunt uriașe, deoarece pentru fiecare suflet vrăjmașul duce o luptă teribilă. Iar la final, dacă va birui, dacă acel suflet se va mântui în afara Tradiției, acel suflet va descoperi că a dus individual lupta dusă de Sfinții Părinți, va înțelege deci că nu a făcut decât să reitereze întreaga Tradiție în anii vieții lui. Și că Dumnezeu a fost mereu, pas cu pas, alături de el.

Mulțumesc mult!
Mulțumesc pentru împărtășirea aceasta din sinele tău care mă ajută să-L văd pe Domnul „la lucru”. Eu știu că El lucrează cu fiecare suflet, dar ori de câte ori cineva se îndură să-mi împărtășească cele dinlăuntrul său, trăiesc o mare bucurie! Mulțumesc pentru ea!
Nădăjduiesc să fim cât mai mulți cei care ne împărtășim unii de alții! De fapt e tot o împărtășire de El, de dragostea Lui în noi!
Bucurie Sfântă și Paști plin de Prezența simțită a Celui Ce a murit și a înviat pentru noi!
M. Siluana
*

- Ce-ai adunat, suflete, atâția ani departe de Mine?
- Durere multă, Doamne, ură și păcat, cu tristețe și disperare mi-e încărcat sufletul și până la pământ m-am aplecat sub povara covârșitoare a patimilor. Fă, Doamne, ca aplecarea mea sub greutatea patimilor să devină metanie și închinare de pocăință!
- Ce-ai strâns în inima ta, suflete, atâția ani, neprimind iubirea Mea?
- Inima mea s-a umplut de răutăți, Stăpâne, peșteră de tâlhari și cuib de sălbăticie, Doamne. Că din propria mea inimă am fost izgonit și străinii și vrăjmașii au mâncat și au jucat pe masa-altar pe care ar fi trebuit să-Ți aduc jertfă din adâncurile încăperilor inimii mele. Desculț am umblat, Doamne, și fără acoperământ, și atâția ani am privit pe fereastră străinii desfătându-se în casa inimii mele, și cu voia mea i-am lăsat să facă asta. Fără haină am stat în frigul iernii afară, iar ei m-au chemat la ospățul păcatului, și am intrat și părtaș m-am făcut veseliei lor și batjocură am săvârșit pe altarul inimii mele, în sfânt templul Tău.
- Ce-ai făcut, suflete, cu mintea ta, atâția ani în întuneric, nelăsându-te cuprins de mângâierea și lumina Duhului Meu cel Sfânt?
- O, Doamne! Nu există răutate pe care să nu o fi gândit. Iar la sfârșitul acestor ani ai rătăcirii am trăit nebunia. Atâta timp mi-am hrănit conștiința cu fructele și imaginile răului, ale confuziei, ale scepticismului, ale desfrânării, ale răzbunării, încât au cedat legăturile firești ale minții mele. Fără marea Ta milă, nu aș mai fi putut aduna și alege nimic din mine.
Doamne, dă-mi să-Ți slujesc, căci fără Tine nimic nu sunt. Nu sunt vrednic, dar dacă nu aș avea credință în marea Ta iubire și purtare de grijă, pe care tot Tu mi-ai dat-o, nu aș îndrăzni.
Dezbinat sunt, Doamne, și mintea mea tânjește după căldura casei inimii mele și după Iubirea Ta.
Unește, Doamne, ființa mea, în Sfântă Biserica Ta cea vie și veșnică. Părtaș Sfintei Tale Morți, Pogorâri la Iad și Învieri mă fă, Mântuitorule!
Vino, Stăpâne, și în iadul meu, că rău este chinuit sufletul meu și ai celor ai mei de păcatele mele.
Astăzi Te văd înălțat întru moarte pe Cruce și mut și îngrozit cad la pământ înaintea smereniei Tale. Suflete al meu, până când te vei mândri cu nimicnicia ta? Până când?
Doamne, nu sunt vrednic să fiu martorul morții Tale, dar știu că ai venit să mântuiești pe cei păcătoși.
Atâția ani am fost și eu în mulțimea care Te-a batjocorit și scuipat de pe marginea drumului.
Astăzi, eu sunt primul întru îndrăzneală și ultimul întru merit care stau la umbra Crucii Tale.
Că dacă ar fi fost să răsplătești după măsura faptelor mele, nimic m-aș fi făcut.
Nu mă alunga, Doamne! Nu mă alunga prea departe. Dă-mi firimiturile. Doar lasă-mă să le culeg de sub masa ospățului Tău.
Primește-mă întru cele mai de jos ale iubirii Tale. Fă-mă slujitorul Tău cel mai de pe urmă!

*

În disperarea mea de a lua decizii corecte, văd cum iau în considerare o concentrare mare, mult prea mare de detalii și elemente, pentru a mări gradul de certitudine că nu voi greși chiar atât de mult. E și asta o dovadă a puținei mele credințe!? Uneori, pur și simplu încetez să mai gândesc consecințele, iar sufletul meu își găsește odihna văzând lucrurile curgând în firescul lor. Adesea Îl văd pe Dumnezeu la lucru, cu iubirea, înțelepciunea și bunătatea Lui și am senzația vagă că de multe ori nu are loc de noi, nu încape de noi, de încăpățânarea noastră de a ne face părtași proniei dumnezeiești, de a avea noi grijă, de a mângâia noi, de a ajuta noi, de a schimba noi conștiințe, de a reconfigura noi suflete. Și când spun noi, spun de fapt eu. Pentru că eu văd, cu lanterna mea de conștiință minusculă, doar un segment infim de timp și de cale, în timp ce Prea Bunul Părinte vede până la și dincolo de capătul drumului și al tuturor drumurilor, căilor și potecilor posibile. Nu există pentru mine altă cale decât de a face tot ce-mi stă în putință să-L las pe Hristos să fie întru inima mea, întru mintea mea, întru sufletul meu, întru cugetul meu, întru toate cele dinăuntru ale mele.

Da, dragul meu Băiat,
Dacă noi oamenii suntem fără Dumnezeu chiar și atunci când apelăm la El, este numai și numai pentru că nu știm, nu vrem, nu putem să-I facem loc în noi! Noi am vrea să-L plasăm în evenimentele noastre ca să facă așa cum ne place sau ne convine nouă. Or El voiește să fie în noi pentru ca noi să devenim dumnezei în El! Oare, când vom învăța să acceptăm că împlinirea dorințelor noastre fără El înseamnă, de fapt, moarte și iad?
Doamne, miluiește-ne și ne deșteaptă și ne luminează pe noi!
Cu dragoste și recunoștință,
M. Siluana