Aseară, prin bucătărie, S. povestea despre plușurile ei, că unele pot fi date.

Mă întreabă: „Pe mine cui mă dai?”.

Îi zic îmbrățișând-o: „Eu nu am de dat!”.

Face o tură până în camera ei, se întoarce și zice: „Mama, dar să știi că poți să mă dai pe mine Cuiva...”.

„Cui?”, zic.

„Lui Dumnezeu, când te rogi pentru mine”.