Până să vreau să mă cunosc
era un copil nevinovat în mine.
Eu zic acum că ne știinţa e copilărie,
Si-a vrea să te cunoști e primul pas spre tine,
                                tu, cel vinovat.
Cum să azvârlim acum cu pietre
în mine acel copil ce nu știam să-ntreb:
Dacă ce fac sau cum mă joc mă doare?
Și cine plânge oare într-un copil fără-ntrebare?
                                    Eu, cel vinovat.
De-aș fi știut să nu-mi ucid copilul, cel din mine,
în patima și setea mea de-a crește și a ști,
Să mă măsor cu tine cel de-o vârstă
În cât eu am crescut și câte știu,
                                azi, eu eram nevinovat.

Copilul  își iubește mama,
Adultul știe și-ntreabă mai multe decât ea,
Se rușinează atunci când ea nu poate să dea răspuns
La al  ei prunc, acum năvalnic, pătimaș,
                                și vinovat.

Cum să mă fac copil acum
Când la-ntrebări eu am găsit răspuns,
Când am crescut cu fiecare întrebare și în al ei răspuns
Cum să mă scad și-n loc să mă trudesc, eu să mă joc
                                Nevinovat?
Am fost să văd martiri la Sihla
Ce știu un joc; să-și poarte crucea fericiţi.
Și s-au jucat o viaţă, și-n moarte ei s-au veselit.
Vreau și eu jocul lor, însă matur mi-e frică,
                                Căci eu sunt vinovat.
Și-n Sihla la mormânt de stânci
Vin și se plâng copiii crescuţi din întrebări,
Căci au crescut într-un răspuns greșit, fără de joc,
Și vor acum ei să se joace cu martirii
               Și plâng, căci jocul nu-l mai știu.