Nu,
nu te aşeza în faţa unui val,
Nu,
nu mă lăsa să mă aşez în faţa unui apus,
Nu,
nu îmi promite că vei prinde
apusul din urmă, că-l vei opri
pentru mine.
Nu,
nu mă lăsa să alerg după tine,
dacă vei pleca.
Nu,
nu-mi spune că vei plânge dacă
nu am să mai fiu aici.
Nu,
nu-mi da siguranţa că dacă
acum eşti lângă mine, mereu vei fi.
Nu,
nu fi supărat dacă plouă.
Nu,
nu vreau să fiu supărată fiindcă plouă.
Pentru că,
într-o zi când nu a plouat,
cineva s-a aşezat în faţa unui val,
eu m-am aşezat în faţa unui apus,
şi-am am crezut
că suntem unul lângă altul,
că vedem acelaşi lucru,
dar nu,
el vedea valul,
eu vedeam apusul.
Întotdeauna valul era la mulţi paşi faţă de apus,
iar apusul, era veşnic
în urma lui, resemnat
într-o zi când nu a plouat,
cineva mi-a spus să nu fiu melancolică
fiindcă apune soarele,
mi-a spus: "haide să-ţi aduc apusul",
a fugit după el.
De-atunci apusul se întoarce mereu la mine,
a doua zi. El, nu.
Într-o zi când nu a plouat,
cineva,
mi-a spus că trebuie să plece,
a plecat, iar eu
am început să alerg
pe urmele siguranţei
că am auzit un cuvânt
şoptit de el,
un cuvânt neînţeles,
am început să alerg după acel
neînţeles...
m-am împiedecat de oboseala
speranţei uneori,
dar am alergat...
încă alerg...
într-o zi când nu a plouat,
dar era înnorat...
cineva,
mi-a spus că ar fi trist dacă
nu aş mai fi aici,
iar eu, eu m-am mutat de aici...
lângă el,
şi am început să-l cred.
Într-o zi când nu a plouat,
era chiar soare,
cineva,
mi-a spus că vrea să respire lângă mine,
iar eu, eu nu-mi amintesc
dacă am mai respirat,
şi am început să-l iubesc.
Aşa că,
lasă să plouă şi zâmbeşte,
lasă apusurile să apună,
nu-mi spune că mă iubeşti,
în mod ciudat,
nu mai ştiu ce înseamnă,
îmi sună atât de cunsocut...
dar totuşi, nu ştiu...
doar, ia-mă din faţa apusului
care oricum apune,
şi du-mă în faţa ta. Află-mă
într-o privire,
în nişte atingeri,
într-o aşteptare,într-o maturitate,
într-un dor.
Este ceva,
ce cineva niciodată n-a făcut-o.