Singură, pe-o margine de mal –
Ajutor nu mai cere,
Stă înfiptă în lutul hleios, plin de
Sărătură, o biată corabie...
Căpitanu-i plecase: lemnul, de-atâta
Musteală,
Să cedeze morții începu...
Tabla, prin ochiuri de rugină, lesne se
 Predase negrilor lumini.
Aldată, plin de venă, cârmaciul,
Sfios tăcut al sorții, își părăsise nava:
-E doar o femeie, a mării trecătoare!...
Viața nu s-oprește la tabla ruginită
Nici la apusul  unui lemn de stejar...
Printre ruini și șerpi – albi acum, la
Cârma vasului, prin elice, se rotesc
Puzderie de nimfe: vechi diagrame
Înscrise pe catarg - atât s-a mai salvat!
Îngrămădite, în a căpitanului jurnal, literele
Apa și timpul nu șterse nimic –
Mai stau de veghe triste și așteptă
Cățelul pământului:
Văzuse pe cadran lumină...