Eu, Dismas

Noi, cei din Avraam născuţi,
Unşi neam ales al Domnului,
Să stăm aşa sub jug străin tăcuți,
Răbdând acvila Romei sus, în Templul Lui?

Aceasta ne-a fost gând şi întrebare,
În spaima că-n cătuşe vom pieri.
Ne mistuia greu setea de salvare!,
Născuți cu libertatea de-a muri.

Ştiam că vine El şi ne cutremuram de poftă vie
Mânia s-o dezlănţuim ca focul vara;
Voiam cu toții legea sângelui să fie,
Plătind cu lama sabiei ocara.

O, cum doream ascultători să-I fim;
Lui, celui tare în războaie slugi plecate!
Noi, cei aleși, victoria s-o pecetluim,
Mărşăluind disciplinaţi până la moarte.

Speram să-ntindem slava peste neamuri,
Şi-mpărăţia noastră să dureze-n veci,
Ne-mbărbătam că-i timpul sorocit din vremuri,
Rostind cuvinte zise-n duh de vechi prooroci.

+ + +

Ceva ne-a spus Iisaia-n fel ascuns…
Cum vale, deal şi munte, săpând va îndrepta?
Pomi va tăia ce roadă n-au adus?!
Trudind, de spini grădini va curăţa?

Timp de-astfel de-nţelesuri nu găseam,
Căci libertatea pieptul ni-l ardea,
Şi legea strămoşească bună o-apăram;
Ştiind că neamul se va stinge fără ea!

De atâta aşteptare nfrigurată,
Când Ioan prorocul ni L-a arătat
În suflet bucuria sta secată,
Şi răsuceam ce Ioan ne-a spus curat.

Vom aştepta, ne-am spus…
Privi-vom ce-o să facă,
(Deşi am auzit cu toţii glas de sus),
Gândind că-i bine să aflăm întâi de-o să ne placă…

+ + +

Ceva simţeam că nu se potriveşte,
Că n-avea fulgerare de oţel privirea Lui,
Şi lin păşea ca preotul în templu când cădeşte,
Vibrând de strălucirea Duhului.

Despre cei blânzi ce moştenesc pământul,
Ne-au ars cuvintele pe care le-a rostit.
Pândind când va sosi mai nimerit momentul,
Noi pe romani voiam să-i fulgerăm cumplit.

Iar libertatea noastră cum o-nţelegea?
Căci El spunea că liberi ne va face Adevărul!
Dintotdeauna libertatea prin tăiş se dobândea,
Plătind cu preţul sângelui ce curge, tot poporul.

+ + +

Ce dar avea cu toate acestea vorba Lui!
Cum sufletul se înălţa şi tremura!
Cuvântul se-înfigea-n păcate ca un cui,
Vedeam cum degetul lui Dumnezeu ne atingea.

Dar lumea ntreagă o-ntorcea pe dos;
Pe cei puternici de mărire-i despuia,
Spunea că sărăcia-i bună, de folos,
Averea lumii, de nimic o socotea.

Vorbea apoi de lucruri grele, neştiute,
Ca unul ce cunoaşte toate bine,
Pilde ne-fățișa în feluri negândite,
Săpând prin noi fântâni de viață pline.

Că-i înfiera pe farisei vicleni că sunt,
Bine-a făcut! căci prea se-ndestulau,
Poporul suferea sub jugul crunt,
Cei mari făţărnicind, un neam trădau.

Pe saduchei certatu-i-a că-s rătăciţi,
De rostul plin al legii vechi străini,
Dar prea erau la cap de greci robiţi,
Iar în Sinedriu se făceau trufaşi stăpâni.

Împărăţia cerurilor ce avea să vină,
Spunea că nevăzut, curând va şi veni,
Noi pe pământ am vrut-o preadeplină,
Jurând că pace până atuncea nu va fi.

Legea, cum ne-a menit-o nouă Moise,
Ce-i drept şi ce-i nedrept curat ne spune!
Iar El zicea că răzbunări în milă le vrea stinse,
Umplând de păcătoşi iertaţi această lume!

Ce mai rămâne atunci din Sfânta Lege?
Pedeapsa pentru rău trebuie plătită!
Căci dacă ierți orice precum un rege,
Vei pierde Ţara ce-i de moşi clădită.

Nevolnicii vor stăpâni pământul,
Oi ce se-ndreaptă jalnic spre tăiere,
Pe cai zburând vitejii ca şi vântul,
Jertfesc zadarnic viaţa pe-o părere.

+ + +

Dar ce lumină-n ochi, în stânga mea!
Şi cât curaj să stai pe cruce pentru bunătate...
Să suferi pentru cel ce mort te vrea,
Gândind că poţi să cureţi totul de păcate.

Ş-apoi, ce lucruri a făcut Acesta printre noi !
Să vindeci orbi şi şchiopi şi îndrăciţi şi ciungi,
S-aduci din moarte-n viaţă înapoi,
Să știi cerând, c-o să-mplineşti ajungi!

De ar putea Acesta să ne dea în dar,
Când am plecat din rai tot ce-am pierdut,
De moarte nu vom mai avea habar,
Viaţa trăind ca veşnic început.

Ce dor s-ar stinge-n suflet când am şti
Ce-i Adevărul, Viaţa ce-i şi care-i Calea!
Un dar mai mare nimeni n-ar primi,
Gustând Sfinţenia Celui ce-nroşeşte zarea.

Ce mai înseamnă atunci şi neam şi vitejie,
Căzut în faţa frumuseţii cea dintâi ?
Cu toţii frați, vom fi Împărăție,
Punând pe veci o jertfă căpătâi!

De tot nimic atunci nu mai înseamnă,
Că-s răstignit pe cruce, blestemat,
Şi nu mai dor piroanele din palmă;
De Ceruri m-aş simţi murind, chemat.

Şi setea ce mă arde-n ochi şi-n cerul gurii,
Şi chinul greu ce-mi frânge trupul tot,
S-ar potoli-n răcoarea împăcării,
Sfârşind aşa, sfârşitul demn aş şti să pot.

Voi face dar o rugăminte cât o viaţă
Spre Cel ce stă pe cruce-n stânga mea;
« Tu, miel jertfit poporului de față,
Mă pomenește întru împărăția Ta! »