Deșărtăciune-i prietenia omului
venit la ospăț...
cum deșărtăciune este ospățul
din preaplinul hambarelor.
Continua foame a trupului roade
măruntaiele
pe dinafară, devenind osmoză
urât mirositoare...

                    Deșărtăciune-i înfrățirea cu banul!
       Ispita alunecă printre degete ascunzându-se
       în întunecate unghere,
       chipul, din senin, noaptea cuprinzându-l...
       Și ca ars în tălpi, aleargă nebun
       să prindă dâra de lumină...

Deșărtăciune-i lăudăroasa prietenie!
Dincolo de lingușeala mimată
Fiara-și ascute colții continuu.
Când adormi pe-o ureche
taie în adâncul sufletului -
de nu știi să veghezi la liniștea sa...