Floriile - Duminica dinaintea Sfintelor Paști

Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 19:

40. Şi El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga.
41. Şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând:
42. Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.
43. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile.
44. Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.

DOMINUS FLEVIT

La marginea cetăţii am stat şi am plâns
Când Mi-am adus aminte de tine, Ierusalime!
Când Mi-am adus aminte cât bine-n tine am pus,
Puterea Mea în slavă şi bogăţii mulţime!

Popor fără de număr în tine cum mi-am strâns!
Regi şi Prooroci puternici, să-ţi fie veşnic bine!
Ţi-am dat un nor de preoţi, leviţi să dea răspuns
Şi Templu ridicat-am, să mă cunoşti pe Mine.

Adesea, cu iubire Te-am cercetat de sus
Şi Eu Cel fără margini, m-am odihnit în tine,
Sub caldă ocrotire te-am strâns şi te-am ascuns,
Te-am încălzit sub aripi, cum cloşca puii-şi ţine!

Iar tu?! Cetate mândră, cu case văruite,
Te-ai înălţat trufaşă, te-ai semeţit obraznic,
Ai omorât proorocii şi le-ai zidit morminte,
Te-ai ameţit cu vinuri, te-ai ghiftuit din praznic!

Cu Legea ce Ţi-am dat-o, răspunde-mi ce-ai făcut?
Făţarnice, făcut-ai cu dânsa tot ce-ţi place!
Tot legământul sacru de dragoste-ai golit,
Şi ţapi tu vinzi în Templu şi alte dobitoace!

De-atâtea ori dreptatea pedeapsă grea cerea,
Dar te-am iubit năprasnic şi te-am lăsat în pace,
Iar tu-ntorceai privirea ca cel ce viclenea,
Îţi astupai urechea şi nu făceai ce-Mi place!

Cântatu-ţi-am de jale şi-ai stat fără de lacrimi,
De bucurie mare, de-atâtea ori ţi-am zis,
Surd, murdărit de rele şi adâncit în patimi,
N-ai pus pe faţa aspră, nici plânset şi nici râs!

Ce-i de făcut acuma? Mi-am spus luând aminte,
La răul tot din tine ce ne-ntrerupt dospea,
„Veni-voi şi-i voi spune preasfintele cuvinte,
Şi de ruşine poate, el Mă va asculta!”

Ţi-am spus că Eu ţi-s viaţă şi adevăr şi calea,
Cu mărturii destule ce n-au fost niciodată,
Că vreau să-ţi dau iar bine, cu toată îndurarea,
În tine să-Mi pun slava şi bucuria toată!

De cunoşteai acuma, când am venit la tine,
Cele ce-ţi sunt spre pace, spre mântuirea ta!
Aş fi făcut ca-n vremuri ce vin să-ţi fie bine,
Aş fi făcut ca iarăşi, să fii cetatea Mea.

Dar te-ai trufit cu ură şi s-au ascuns de tine!
Şi vor veni năpaste, urgii şi foc degrabă,
Ce locu-ţi vor preface în sânge şi ruine,
Căci ai cârtit în ziua când trebuia să dai slavă.

Cum? Nu ţi-au spus profeţii pe-asin că voi veni?
Şi n-ai ştiut de vremea când Eu te-am cercetat!
Toți fiii tăi în tine de sabie-or pieri,
Tu, una cu pământul, de slavă dezbrăcat!

Dar drag îmi eşti şi-acuma când Mă urăşti pe Mine,
Şi Eu Cel scos afară doresc să te cinstesc!
Copiii tăi din pietre-i voi ridica mulţime,
Te-oi înălţa la ceruri, te-oi face rai ceresc!

Voi face-n veşnicie de pace să te bucuri,
Să ştii cum iartă Domnul, să ştii cât te iubesc!
Şi sfinţii mei în tine vor locui de-a pururi,
Cetate-n patru colţuri, Ierusalim ceresc!