Când gândul în mine, istovit de-atâta război, îmi adoarme,
Se-aude un cântec șoptit de slavă-nchintat Ție.
Timidă, rănită-n atâta război inima-și căntă dorul domol,
Se-nchină și tace...Doamne, de nu s-ar trezi în veci gândul!
 
Doamne, de ce cand eu poruncă-i dau să Te cunoască,
Nu poate inima și-n gand să Te iubească?
Iar dacă e al meu, de ce n-ascultă gândul,
Smerit el să gândească doar ce poruncă-i dă stăpânul?
 
Să fie gândul chipul meu privit într-o oglindă?
S-ar închina el mie oare, de eu mi-aș da iertare?
Și de-aș putea eu să m-accept pe mine cea din gând,
S-ar face el mai drept, mai milostiv cu-a lui stăpân?
 
Arată-mi Doamne în gând cum aș putea să Te cunosc,
Smerită-n voia Ta, prin gând și inimă eu să mă pierd,
Ca tot ce-n mine mai gândește să fii doar Tu.