Moş Nicolae, să-ţi spun o rugăciune aş fi vrut,
Pe când eram copil, demult, demult. Demult.
O colindă cu flori de măr dalbe să-ţi cânt,
Să nu mai pleci prin ploaia-ngheţată şi crivăţul vânt.

Te pândeam printre pleoape închise cu sila de somn,
Ziceam că sunt Prâslea aşezat la pândă sub rodnicul pom,
Auzeam cum prin crengi cântă păsări cu glasuri de om,
Şi visam că viteaz izbutesc lângă măr să n-adorm.

Ştiam că Grivei te-aşteaptă şi el proptit pe două lăbuţe,
Şi-mi ziceam că întârzii la blocuri, zăboveşti pe la alte căsuţe.
Părea că te-aud, deschid uşa, fericit te cuprind cu dragoste-n braţe,
Şi-ţi arăt că-s cuminte şi lustruite-s frumoasele mele ghetuţe.

Aşa aşteptam în fiecare ajun de 6 Decembrie, iubite Părinte şi Moş Nicolae,
Un băiat mărunţel şi-o fetiţă plăpândă cu lungi cosiţe bălaie.
În ferestrele mici bătea vântul şi maştera ploaie,
Iar noi stam pitiţi după două pătuţuri; două suflete mici, într-o caldă odaie.

Acum am păr nins şi eu, iubite al meu Sfinte Părinte,
Mă-ndemn ca fetiţa, băiatul, să-nveţe şi ei duios să colinde,
Rânduind lângă uşă patru ghetuţe, cu o seară-nainte.

Şi iarăşi simt dorul să-ţi cânt dalbe flori, cum în inimă cald şi năvalnic se-aprinde.