Mihai Eminescu spune într-un articol de publicistică: „Am înţeles că
un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul…”
La prima vedere un citat sofisticat, chiar foarte sofisticat, cum să ai
totul neavând nimic!?....Cine învaţă, încă din timpul vieţii să
moară câte un pic, să se detaşeze adică ce ceea ce-i prisoseşte din
punct de vedere al caracterului şi ambiţiilor deşarte, cu siguranţă
trece de partea cealaltă a trăirii personale, adică se mulţumeşte cu mai
puţin – materialiceşte vorbind, dar având totul: spiritualiceşte şi al
omenescului…
Plec de la un exemplu real: dorinţa unora de a fi mereu primii, de a
se afişa ca fiind cei mai buni, călcând (simbolic
vorbind)cu nonşalanţă peste ceilalţi, dintr-o anumită boală a
sufletului: mândria…
Este normal, nu trebuie să mori înainte de a muri, pentru a observa că de
fapt cei din jur te privesc cu condescendenţă, tolerând şi nu acceptând
comportamentul ca atare. Acolo unde există un dram de înţelepciune, vezi
cu ochiul minţii că te-ai încurcat în propriile iţe totul – ca un
bumerang, întorcându-se împotriva ta…
Dacă ai puterea de înţelegere, ştii când să te retragi, să vezi unde
ai greşit şi să nu-i acuzi pe ceilalţi. Adică să nu-ţi moară sufletul
înainte de a muri…Să nu moară de tot!
Lucrul acesta se întâmplă adesea cu cei ce cad în dizgraţie – unii pe
merit, iar când se simt singuri, nu aleg calea de mijloc – nu acceptă să
se mulţumească cu puţin; totul sau nimic! Un om poate avea totul neavând nimic: mulţumirea şi liniştea
sufletească de a-i avea în jurul tău pe părinţi, pe copii, familia în
general, de a vedea în fiecare dimineaţă răsăritul soarelui, de a
mulţumi Lui Dumnezeu că a mai trecut o zi şi îşi poate folosi braţele
pentru da mâna cu un prieten sau un necunoscut sau mângâia pe cei dragi
– un câine chiar, picioarele pentru a merge la fântână să scoată o
găleată proaspătă cu apă, să-şi primenească obrajii, să întoarcă
zăpada cu lopata din lemn – iarna aceasta Dumnezeu a binecuvântat
pământul, să-şi pună mâna streaşină la ochi, să vadă zenitul şi un
cuib de graur toocmai în vârful părului…
Cât de puţin îi trebuie unui graur să locuiască pe lângă gospodăria
omului şi, mai ales, cât de credincios este!... De acolo, din vârful
copacului vede şi simte că alături, la celălalt pom, nişte omizi îl
rod pe dinăuntru; cu dublu interes, curăţă coaja de minusculele
„rozătoare” – pomul să-şi continue mersul vieţii şi el, satură
guşuliţa pentru a-şi ostoi foamea.
Nu-i trebui mult, aşadar, nici nu-şi ridică castele pe pământ unde
să-şi afle sălaş păianjenul şi şoarecii…
Nu trebuie să mori înainte de a muri! Răceala produsă în ultimii ani în
sufletul românului, omului în general, vine de la setea de pricopseală
peste puterile acestuia!... Aşa cum un robot ascultă de anumite ordine
electronico-informaţionale, mintea noastră – a unora, este robotizată de
setea nestinsă de afişare, de vorbire fără rost, de ofensare şi de
adunare de lucruri nefolositoare care, şi ele, mor odată cu tine… Numai
că tu nu simţi decât atunci când te împotmoleşti…
Uneori este foarte târziu să reuşeşti să iei viaţa de la început:
Cifrele din Buletinul de identitate au crescut, peste măsură uneori, şi
forţa fizică a scăzut; eşti singur, familia destrămată, copiii nu te
mai caută nu le-ai oferit căldura sufletească la vreme sau vai, i-ai
format să creadă că nu iubirea este arma cea mai puternică împotriva
hazardului şi deşertăciunii… ci banul, luxul, relaţiile mercantile.
Prietenia dezinteresată este arma cea mai puternică împotriva haosului
acestui prezent. Dar şi haosul sufletesc.. Şi nu trebuie să mori încă
din timpul vieţii, sufleteşte vorbind, pentru a muri: faţă de semeni, de
colegi, de familie, de natură şi…Dumnezeu.
Să ne trezim din somnul minţii, să vedem altfel lucrurile – aşa cum ar
trebui, să întoarcem privirea cu căldură spre semeni, să le ascultăm
păsul, apoi să vorbim. Dar pe înţelesul tuturor. Nu trebuie să facem
Crucea mare în faţa celorlalţi! Omul de rând, precum Moş Ion Roată,
ştie citi gândurile ascunse ale celuilalt…Pentru el atunci eşti un om
mort, înainte de a muri!...