Poem

Versiune tiparTrimite unui prieten
Ioana Pavel

dorințele mele cele mai ascunse
azi mă robesc ca nicicând
precum fire de păr în piele
inestetic apărând

mă tulbură și mă clatină în mersul meu
și mă fac să mai zăbovesc o vreme
șoptindu-mi viclean că nu-i ceva rău
ispitindu-mă mereu de lene

amestecate sunt, Doamne, apele mele
în mii de culori și odoare
și greu mă mai mișc printre ele
știi bine ca asta mă doare

Tu care ai despărțit marea de uscat,
desparte și duhurile mele
refă Tu tot ce-am stricat
scoate-mă din cele rele

cunoști adevărata dorire a inimii mele
e mai adâncă decât cele mai adânci
dar e acoperită de altele mai mișele
întocmai ca o perlă printre stânci

de aceea tot mereu eu uit de ea
și fug după iluzii și închipuiri
și astfel îmi trece viața mea
fără să Te am pe Tine-n ea

mintea se duce tot mai adânc in inimă
greoi, încet, lovindu-se mereu
nu mai vrea să fie victimă
duhului celui rău

clipă de clipă cu răbdare
să pășesc în viață aș vrea
și Tu să-mi fii Mâncare
Tu, dragostea mea

eliberează-mă, blândule Mântuitor
că-i multă lume-n mine care strigă
pe tine, Doamne, să Te ignor
și de moarte să nu îmi fie frică

dar nici termin eu bine plânsul
că-n inima pășește cu răcoare
o Briză mai ușoară decât valsul
între atâția spini, o Floare

las toate atunci și fug nebună
în briza ce tainic mă cuprinde
nici nu mai știu de-i zi sau noapte
tăcerea mi-e acum merinde!