Trist
și singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simțit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simțit că lumea lui
tot mai strâmbă
nu știu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu locul
nici pe față,
nici pe spate.
și să-mi crească,
dupa toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
și-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.
Mi-au ieșit și doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut și aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcura niște ghiare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
simt ca-n pântec mi-au intrat!
Doamne,
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."
și,
lăsat pe partea stângă
a-nceput ușor să plangă
puiul
pentru-ntâia oară...
*
Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
inima in pui se zbate,
Se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...
Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut și puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastrăa!
Doamne,
ce priveliște măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iata,
îi vorbește:
Vino...
și sări degrabă puiul
din bârlogul vieții vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...
Iar acolo?
E gradina...
și-nălîând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
și-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit într-un arbust
o grăuntă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâza mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocușorul totuși
nu e...
nu e rău deloc!
Dar aici în noua țară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără ghiare,
fără vechea lui povară
din casuța cea sihastră?
Bietul pui...
*
Frații mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastra...
Cinste,
curăție,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
și suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu rabdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubești pe cel ce-i gata,
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preț
numai zambetul isteț,
numai vorba îndrăzneață,
numai pașii rari și grei,
numai mâna cu mănușă
care trage la cenușă
de la toți
pe turta ei;
da,
când viața e-o berbuncă
unde toți străbat răscrucea
și în calea ta aruncă
spini și cioburi
fără numar,
tu,
să-ți iei în taină crucea
și s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?
*
Pentru ce?
Nu stii?
Așteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
și-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.
și-atunci,
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai fața toata plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
și tunica de lumina
și cununa de rubini
și toiag de-mpărăție,
care știe lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)

când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
IISUS!