Cu anevoie mergem Doamne
Astăzi pe căile credinței,
Mereu mai strâmbe, mai înguste
Și tot mai dedicate minții.
Ortodoxia se preschimbă,
Din viață sfântă-n teorie
Înaltă, rece și distantă,
Și dovedită de hârtie.
Duhul se pierde-n rațiune.
Se stinge-n logica mentală,
Care ne rupe de ,, trecutul
Și practica medievală’’.

Nu mai trăim ca’n vremea veche,
Cu frica pentru mântuire,
-În post sever, rugă cu lacrimi-
Ci în înaltă instruire.

Cuvintele acelor vremuri
-Mai simple, mai neșlefuite-
Vin din adânc de nevoință.
Din inimă, nu doar din minte.

Vin dintr-o rugă neîncetată.
Din lacrimi, din sudori și sânge,
În care duhul se smerește
Și inima în rugă plânge.

Astăzi cuvintele credinței,
Deși’s înalte și’ngrijite,
Sunt reci, sunt de pe înălțime,
și-s argumente pentru minte.

De-aceea suntem reci ca stânca
Și suntem vii mai mult trupește,
Cu gând și scop mai mult politic,
Duhovnicindu-ne lumește.

Tăind din grija veșniciei
De dragul vieții sociale,
Spre placul lumii rătăcite
Și-a bucuriei culturale.

Mândria zilelor de astăzi
Ortodoxește e… smerită,
Desăvârșită de cuvinte,
Subtil și delicat trăită.

Când Tu din Inălțimea Slavei
Te-ai coborât în umilință,
În chinuri, în huliri și cruce
Și-n cea mai cruntă suferință,

Cum o să-mi dovedesc, Iisuse,
Că-s ortodox, că Te iubesc,
Că merg și eu pe-aceeași cale
Și mai ales, că îți slujesc?

Unde mi-s faptele credinței,
Lucrate-n aspra nevoință,
În neîncetata rugăciune
Și-n lacrimi de pocăință ?

Nu sunt. Că duhul nu mai simte
Că nu-i pe drumul mântuirii,
Că duc în inimă păcatul
Nu rugăciunea izbăvirii.

Că-n inimă nu mai pătrunde,
Trăirea ,, veche-n Duhul Sfânt’’
Ci teoria fără viață
Și logica de pe pământ.

Întoarce-ne, Doamne Iisuse,
La trai curat, la pocăință,
La faptele de profunzime,
Care zidesc întru credință.