Din copilaria Sfântului Nectarie sărbătorit pe 9 noiembrie
Zilele și nopțile se rostogoleau iar, implacabil, ca roțile carului. Între timp se abătu o iarnă grea, cu zăpadă și ploi necontenite. Frigul era de neîndurat. Și totuși el îndura. Îi era cumplit de frig. Într-o seară, temător, se duse la stăpân, pe care îl găsi stând la birou, mâncând ceva bunătăți.
- Ce vrei? Îl repezi acela încruntat.
- Domnule, ... mă iertați. Mi s-au rupt hainele... Priviți.
- Să scrii la tine-n sat să-ți trimită altele.
- Sunt săraci, domnule, foarte săraci. Tatăl meu...
- Hai, pleacă. Am treabă. și fii atent, că te dau afară.
Se duse în cotlonul său și, ghemuit, plânse noaptea-ntreagă, udându-și perna umplută cu paie. Și avu un vis. Îl visă pe Atotputernicul, iubitul său Domn, undeva aproape de Balîclî. Îl văzu stând în picioare și, deodată, Îl auzi vorbindu-i și întrebându-l de ce plânge necontenit. El, stând tot întins pe culcușul lui de paie – distanțele și spațiile se anulează în vise – își întinse gâtul și încercă să-I răspundă dar nu izbutea să vorbească. Parcă avea limba legată, de nu putea scoate nici un cuvânt! Era un coșmar.
Aproape în zori sări din pat, luă o hârtie și un creion și scrise:
„Hristose al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălțările de mi-au iașit degetele afară și mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu și m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă alor mei, să-mi trimită ei.
Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici și n-am trimis maicii mele nici un bănuț... Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin ție și Te iubesc eu, robul Tău, Anastasios.”
Puse scrisoarea în plic, o lipi, luă iar un creion și scrise:
„Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – În Ceruri”
Înainte să se lumineze bine de ziuă și să prindă a se desluși limpede lucrurile, se clăti cu puțină apă, se îmbrăcă în grabă, se încălță și o luă spre poștă. Străzile erau aproape pustii. Doar un salepgiu alunecă pe lângă el ca o umbră, cu căruțul său și doar vecinul său, chir Themistoklis, ce-avea chiar peste drum o prăvălie în care vindea tablouri și rame de tot soiul, dar și țigări îi ieși în cale.
- Anastasis, încotro, așa cu noaptea-n cap?
- La poștă...
- Ia stai. Dă-mi ce ai și le pun eu la poștă. Nu vezi ce frig îți e, sărmanul de tine. Întoarce-te acasă. Te pomeni că te-oi mai și îmbolnăvi de pneumonie pe frigul ăsta. și cine s-o-ngriji de tine?...
- Vă mulțumesc.
Oare cum de scrisese așa, în grabă? Oare cum de fusese atât de copilăros și de înflăcărat? Cine știe? Când ești la nevoie, încerci orice.
Oh, acest chir Themistoklis, proprietarul prăvăliei de peste drum! Cum l-am putea numi? Înger, întruchipare a iubirii semenilor? Cu siguranță fusese trimis de Bunul Dumnezeu. Neîndoios va fi căscat ochii a mirare, văzând acel plic ciudat. Intră la bănuieli, îl deschise și, citind scrisoarea către Bunul Dumnezeu, fu cuprins de o mare emoție.
Într-o săptămână îi trimise băiatului, tot cu poșta, un pachet cu de toate – haine, încălțări, îmbrăcăminte de corp și chiar ceva bani. Peste toate puse o carte poștală pe care scrise cu litere mari, caligrafiate: „De la Hristos pentru Anastasis.”
