Toţi înaintaşii noştri trăiesc acum în noi şi prin noi

Versiune tiparTrimite unui prieten
TIoan

- Bucuros! Hai să vă spun; cea mai limpede amintire din copilăria mea este legată de apa unui pârâu aurit, încălzit de razele Soarelui. M-am pomenit pe lume copil obişnuit, într-un trib al dacilor carpi. Trib aşezat în multe sate, pe dealuri, pe lângă munţi. Fugeam de acasă, mă puneam pe spate în apa mică ce curgea vioaie şi moale peste pietre, peste nisipul argintiu, peste picioarele, mâinile desfăcute, peste umerii de copilaş slăbuţ. Abia trecea câte o undă din când în când peste pieptul meu, atâta era apa de mică. Dar curată şi limpede, călduţă şi proaspătă, încât simţeam cum îmi intră prin toată fiinţa. Stăteam aşa, în curgerea moale, cu ochii îndreptaţi către crestele munţilor. Era loc drept şi întins până unde, ca nişte uriaşi, ieşeau munţii dintr-o dată din pământ. Verzi, cu coame de nori albi pe capete. Şi cu apa aceea curgând pe lângă mine, peste mine şi parcă şi prin mine, mă simţeam cel mai fericit copil, cea mai fericită fiinţă din această lume. Plin mă simţeam de tot rostul din jurul meu. În lumea mea de copil bucuria lină şi luminoasă a fost singura regulă posibilă. Alergam pe iarba tunsă scurt cu boturile de ciurda satului şi săream într-un picior ca să-mi iasă apa din urechi. Trăgeam pe mine cămeşoaia albă, lungă, cusută de mama şi fugeam să caut vreun colţ de pâine în covata acoperită cu pânză albă. O, cum mai miroseau de frumos zilele în care mama cocea pâinea în cuptorul de lângă casă! Nu ştiu nimic mai bun pe lumea asta ca pâinile calde pe care ni le întindea ea după ce le scotea din cuptor. Trei pâini mari cât roata carului şi alte cinci rotişoare micuţe, pentru fiecare dintre fraţi câte una. Când veneau vitele cu ciurda acasă, seara, ne aşezam copiii cu toţii la uşa grajdului, cu ulcelele în mâini, ca să primim din laptele proaspăt muls. Tata mulgea vacile şi ni le umplea pe rând cu laptele călduţ. Începea cu cel mai mic, care eram eu şi termina cu cel mai mare. Ce rămânea ducea în casă unde mâncau bunicii. Dacă tot mai rămânea în vreo ulcică îl punea să se prindă, cu o coajă de pâine în el. Cu lapte prins ne răcoream vara la câmp atunci când ieşeam să întindem, să întoarcem şi să strângem iarba cosită de tata. Unduiau dealurile iarba grasă în bătaia vântului şi mirosea aerul cald al verii a pământ binecuvântat. Coboram până sub umbra sălciilor între undele şerpuitoare prin care se strecurau clenii galbeni. Lepădam cămăşile şi ne hârjoneam prin apă ţipând şi umplând cu stropi strălucitori tot locul. Apoi porneam prin apă, căutând cu mâinile pe sub pietre şi pe sub rădăcini, prin găurile pe care apa le scobea în maluri. Adunam peştişori cât palma, ca să-i prăjească mama, amestecaţi cu ouă. Şi dacă aveam zece peştişori înşiraţi pe un fir de iarbă eram rege între ceilalţi năzdrăvani de copii. Dormeam cât era vara de lungă deasupra grajdului, pe aşternut din piei de oaie, în miros de fân ce umplea visele de tainice vederi, sosite de pe celalalt tărâm. Cât de săraci am fost şi tot nu ne-a lipsit pâinea de la masă şi laptele din căni! Umblam cu picioarele goale până toamna târziu, când ne croia tata opinci la fiecare. Se pricepea tatăl meu să le croiască ca nimeni altul în satul nostru şi întindeam un picior în faţă când povesteam cu alţi băieţi, ca să le bage în seamă mai bine. Ne adunam câte 5-10 şi ieşeam cu văcuţele la păscut. În sat la noi erau văcuţe mici la statură. Mai mici decât cele pe care le au geţii la şes. Nici lapte nu dau atâta, dar atâta cât dau, este ceva mai gros şi mai dulce. Aveam un viţel la care i-am pus numele Floricel. Când mă auzea că intram în grajd lăsa ugerul pe care-l sugea şi întorcea capul spre mine. Botul umed şi ochii mari, blânzi, mi-au încălzit în inima de copil dragostea pentru toate vietăţile. Ieşeam la păşune şi mergea în urma mea. O primăvară şi o vară întreagă am dormit în grajd, îmbrăţişat de gâtul lui. Vaca, mama lui, ne privea cu ochi înţelegători şi ne aburea cu răsuflarea când pe el, când pe mine. Astea sunt amintirile copilăriei mele; apa vie, frumuseţea pământului, fraţii împrejurul măscioarei rotunde, pe scăunelele rotunde şi încă chipurile şi mâinile părinţilor mei. Eram destul de săraci, dar orice copil din sat care intra în bătătura noastră primea un colţ de pâine. Unii nici nu mai cereau, mergeau singuri, îşi rupeau o bucată şi plecau fără să zică nimic, cu mulţumirea păstrată dincolo de cei doi ochişori. Ne răspundea tata când mergeam la el, ca să-i pârâm; „Lăsaţi copiii tatei, că un colţ de pâine pe care l-ai dat ţi se face masă îmbelşugată la vreme rânduită.” Şi ca întotdeauna, a avut dreptate tata.

- Mai târziu, când ai crescut, ai fost cinstit şi ospătat de către copiii pe care i-aţi ajutat.

- Nu. Nu tocmai. Eram flăcău în toată puterea şi umblam într-o seară de iarnă cu alţi doi tovarăşi, prin munţii cei dinspre apus, pentru a cumpăra piei de jder. Nu ştiam că unul dintre tinerii de la noi din sat furase cu cinci zile în urmă o fată din tribul Albocensilor. Ne-au înconjurat pe când treceam prin pădure, către un sat, într-un luminiş. Ne-au pus cu feţele la pământ, ne-au legat şi ne-au pus pe pari, cum se pun mistreţii vânaţi. Am ajuns în sat atârnaţi pe beţe şi am fost aruncaţi într-o groapă mare, o gaură special făcută pentru treaba aceasta. Ne-au scos după 3 zile de ger mare şi ne-au judecat. Ne-au găsit vinovaţi de a fi venit să răpim alte fete din tribul lor. Şi am fost condamnaţi la păsat şi apă în groapa aceea descoperită, până când va fi întoarsă fata răpită. N-am fi rezistat nici până la luna nouă cu boţul mic de păsat mucegăit pe zi şi un ulcior de apă pentru toţi trei. Dar în fiecare noapte, înainte de a se lumina de ziuă, ne pomeneam cu o pâine mare, caldă încă, care venea zburând peste marginea gropii. Auzeam doar paşi grăbiţi care se îndepărtau. Aşa s-a scurs aproape o lună întreagă până când s-au deschis drumurile înecate de zăpada cea mare. Atunci s-au limpezit şi triburile între ele. Au plătit ai noştri în aur fata albocensilor, iar ei ne-au dat drumul.

- Totuşi, cine vă arunca pâinea?

- Asta m-am tot întrebat şi eu până în vară, când am primit o ciupercă mare pe care era scris; Grui, cu mulţumiri pentru bucăţile de pâine care mi-au astâmpărat foamea copilăriei. Grui era cel mai mare dintre cei patru copii dintr-o casă tare necăjită, din satul nostru. Într-o toamnă a murit tatăl lor la pădure, strivit de un copac. Într-o săptămână s-a dus şi mama copiilor. Cei mici au fost luaţi de suflet de rudele familiei şi crescuţi de milă. Cel mai mare, Grui, a stat o vreme la un unchi care-l bătea de două ori în zi, acesta era tainul lui. Aşa că şi-a luat lumea în cap; a plecat şi nu l-a mai aflat nimeni.

- Da, avea dreptate tatăl tău, colţul de pâine s-a făcut pâine mare şi rotundă. Un singur lucru nu ne-ai înştiinţat.

- Care anume?

- Ce s-a întâmplat cu Floricel?

- Aaa, cu viţeluşul Floricel!

- Da, cu viţeluşul Floricel, fratele tău, cu care dormeai îmbrăţişat.

- Astăzi eu cred că l-a tăiat tata. M-au trimis la o mătuşă în alt sat, unde am stat o săptămână încheiată. Când m-am întors mi-au spus că, într-o zi, pe când l-au dus la păscut lângă pădure, a ieşit ursul. L-au scos dintre labele ursului, dar n-au mai putut să-l scape de la moarte. I-au luat numai pielea şi au adus-o acasă.

- Ai crezut?

- Cum să nu-l cred pe tata?! Deşi tot mă nedumerea ceva. Era foamete mare, nu plouase de săptămâni multe şi noi aveam câte-o găluşcă de carne în blide. Şi parcă nici pielea nu prea avea urme de gheare pe ea.

- Cred că l-ai jelit mult.

- O parte din pielea aceea o port şi azi cu mine. O pun sub cap de fiecare dată când îmi aştern pentru noapte.

- Uite, acum îmi pare rău că am întrebat de Floricel.

- Să nu-ţi pară. Mi-a făcut plăcere să-mi amintesc şi să vă povestesc de el şi de copilăria mea. Hei Dyn! Vrei să vii lângă noi?

- Cum nu, vere Argea, cum să nu!

- Ce-ţi aminteşti mai frumos din copilăria ta?

- Frumoasă mi-a fost toată copilăria. Frumos satul, frumoşi oamenii. Eram ca un pui de pasăre într-un cuib cald.

- Hai să te întreb atunci altfel. De cine-ţi aduci ce-l mai adesea aminte din copilăria ta?

- De părinţi, de fraţi, de bunicul meu. Fericiţi acei care când apropie genele şi îşi pot aduce în minte chipurile bunicilor.

- Cum era bunicul tău?

- Îl ţin minte om mare, solid, cu fruntea înaltă şi sprâncenele albe aplecate peste pleoapele care nu se deschideau niciodată.

- Nu se deschideau niciodată?

- Aşa s-a născut, fraţilor, fără vedere.

- Un om necăjit.

- Un om care n-a văzut lumina Soarelui, nici cum arată, nu ştia cum se simte o culoare. Un om pe care atunci când ieşea pe drum, îl duceau copiii de mână.

- Greu este pentru un om să-i lipsească putinţa de a se purta singur. Nici paşii nu şi-i poate duce unde vrea, nici mâncarea nu şi-o poate rostui, dacă-i flămând. Veşnic noapte şi foarte multă neputinţă.

- Moşul acesta al meu avea vorba blândă şi purtări înţelepte. Şi avea în el bucurie în aşa măsură, încât toţi care-i ajungeau în preajmă se luminau şi se simţeau plini de o fericire caldă. Avea în sufletul lui mai multă lumină decât toţi noi, ceilalţi, văzătorii de primprejurul său.

- De unde putea să-i vină atâta bucurie?

- De unde? Cred că din multa încredere pe care o avea în puterea şi bunătatea Cerului. Din înţelepciunea lui sprintenă ca o iadă şi din mintea veselă ca o vrabie, cu care lumina inimile cele mai amărâte şi gândurile cele mai încurcate. Veneau la el bătrânii satului şi-i cereau învăţătură. Veneau şi mai marii de la Zarmisegetusa şi-şi deşertau povara grijilor înaintea lui. Cum spunea şi ce făcea, n-am înţeles eu prea mult, copil fiind pe atunci, dar plecau nobilii tarabostes luminaţi la faţă şi cu purtările îmblânzite. Mulţi şi-au găsit odihnă în el, moşul cel fără darul vederii şi dus de mână de copii. Nu certa şi nu striga. Însă alegea drept lumina de întuneric şi mângâia lumea cu vorbe muiate în bunătate. Era om vesel şi cu zâmbetul pe buze. I se lumina faţa şi râdea de câte un cuvânt frumos şi de o vorbă bună, pe care le auzea, sau care-i veneau mereu în minte.

- Cu adevărat vrednic de pomenire acest bărbat.

- Un om înţelept, care avea renumele unui om sfânt. Sunt mândru că a fost bunicul meu. Şi astăzi, după atâţia ani, când trec pe lângă mormântul lui, nobilii îşi scot căciulile. De câte ori simt miros de pâine caldă îmi amintesc de bunicul.

- De ce, mirosea a pâine caldă?

- Nu, dar cel mai adesea când vorbeau despre bunicul, oamenii spuneau aşa; „Este un om bun ca pâinea caldă.”

- În mintea mea, pâinea caldă şi faţa bunicului se chemau una pe alta. Vezi, vă spuneam că sunt mândru că a fost bunicul meu. Orice om, noi toţi, deşi nu gândim şi nu simţim aşa mai niciodată, suntem cumva prelungiri ale tuturor celor ce-au fost părinţii, bunicii, străbunicii noştri, în urmă, până la începutul lumii. Nu gândim aşa, dar să ştiţi că aşa este. Toţi înaintaşii noştri trăiesc acum în noi şi prin noi. De unii suntem mândri, de alţii mai puţin, dar toţi trăiesc mai departe în noi, în viaţa care zicem că-i numai a noastră.

- Pe cei mai mulţi dintre strămoşi nici nu-i ştim noi acum…

- Da, nobile Dyn, pe cei mai mulţi nu-i ştim, dar ei sunt în noi, cu bunele şi cu relele lor.

- Ţie ţi-e dor de satul tău, Argea? În amintirile tale pare că este un loc cu totul aparte şi minunat.

- Mi-e foarte dor de el. Mi-e dor ca şi de copilăria petrecută toată într-o gură de vale, plai muiat în soare, bucurie şi dragoste. Îmi pare rău pentru ceea ce nu va mai fi vreodată. Îmi pare rău pentru lumea noastră care se stinge, înlocuită de o alta, care mie îmi pare că este mai puţin frumoasă.

(fragment din ”TU”)