Ușa,

care trebuie deschisă,
unii mereu o închid,
vin alții după ei și deschid.

Ușa,

duce spre câmpia
care se termină în zare
cu muntele cel mare.

Ușa,

prin care zăpada năvălește
si lângă sobă odihnește.

Ușa,

unii mereu o închid
vin alții după ei și deschid.

Ușa,

care dă spre mare,2
vin pescăruși și se rotesc,
povestesc
despre vânt,  furtuni,
peștii răpiți,
despre plasele de pescari,
pânzele întinse de marinari.

Ușa,

care ne desparte,
vin unii mereu și deschid,
alții vin și închid.

Ușa,

care ne apropie,
vin unii mereu și închid
alții vin și deschid.

Ușa,

să fie frumoasă,
din lemn gros,
cu flori mari
și flori mărunte,
cu soare,
lună și cer,
câmpie și munte,
marea întunecată
și pescărușii rotitori,
vapoarele întoarse la mal,
delfinii ce saltă pe val
în străluciri de răsărit,
căci Domnul pe noi ne-a iubit!
Să aibă cruce sculptată în ea,

Ușa Ta,
Ușa Ta,
Doamne, să fie ușa Ta!